Romîna -- Thierry Meyssan--Interpretari diferite în cadrul taberei anti-imperialiste

Interpretari diferite în cadrul taberei anti-imperialiste

de Thierry Meyssan

Atunci cînd tara sa a fost atacata de jihadisti, în 2011, presedintele Bachar el-Assad a reactionat contra curentului: în loc sa consolideze puterile serviciilor de securitate, el le-a micsorat. Sase ani mai tîrziu, tara sa este în curs de a iesi învingatoare din cel mai important razboi, dupa cel din Vietnam. Acelasi tip de agresiune este în curs de a fi produsa în America Latina, unde ea trezeste un raspuns mult mai clasic. Thierry Meyssan expune aici diferenta între analiza si strategia presedintilor Assad pe de o parte, Maduro si Morales pe de alta parte. Nu este vorba de a plasa acesti lideri în concurenta, însa de a apela la fiecare pentru a se extrage din catechismele politice, si de a tine seama de experienta ultimelor razboaie.

REŢEAUA VOLTAIRE | DAMASC (SIRIA) | 16 AUGUST 2017 

ENGLISH  FRANÇAIS  ESPAÑOL  TÜRKÇE  DEUTSCH  PORTUGUÊS  РУССКИЙ  ΕΛΛΗΝΙΚΆ  عربي  ITALIANO 

În mai 2017, Thierry Meyssan explica în Rusia Today, modul în care elitele sud-americane parcurg o cale gresita fata de imperialismul SUA. El insista asupra schimbarii de paradigma a conflictelor armate actuale, si necesitatea de a regîndi radical modul de a apara patria.

Operatiunea de destabilizare a Venezuelei continua. Initial, factiuni violente, manifestînd împotriva guvernului, au ucis trecatori, adica cetateni care se alaturasera lor. Într-o a doua etapa, mari distribuitori de alimente au organizat o penurie/saracie în supermarket-uri. Dupa aceea, cîtiva membrii ai fortelor de ordine au atacat ministerele, au apelat la rebeliune si au intrat în clandestinitate.

Presa internationala nu a încetat de a atribui «regimului», moartea celor care protestau, în timp ce nenumarate video-uri marturisesc ca ei au fost asasinati în mod deliberat, de catre manifestanti ei însisi. Pe baza acestor informatii mincinoase, ea califica presedintele Nicolas Maduro de «dictator», ceea ce ea a facut-o acum sase ani, fata de Mouamar Kadhafi si fata de Bachar el-Assad.

Statele-Unite au folosit Organizatia Statelor Americane (OEA), împotriva presedintelui Maduro, într-un mod în care ei nu au utilizat niciodata Liga Araba împotriva presedintelui el-Assad. Caracas, neasteptînd sa fie exclusa din Organizatie, a denuntat metoda, si a parasit-o el însusi.

Guvernul lui Maduro are totusi doua esecuri la activul sau:
 o mare parte a alegatorilor sai, nu sa deplasat la urne, cu ocazia alegerilor legislative din decembrie 2015, lasînd opozitia sa ocupe majoritatea în Parlament.
 el sa lasat sa fie surprins de criza alimentelor, chiar atunci cînd aceasta fusese organizata în trecut, în Chile împotriva lui Allende, si în Venezuela împotriva lui Chavez. A avut nevoie de mai multe saptamîni pentru a stabili noi circuite de aprovizionare.

Dupa toate probabilitatile, conflictul care debuteaza în Venezuela, nu se va opri la frontierele sale. El va cuprinde întregul nord-vest al continentului sud-american, si Caraibele.

Un pas suplimentar a fost trecut cu pregatirile militare împotriva Venezuelei, Boliviei si Ecuatorului, dupa aceea Mexicul, Columbia si Guiana Britanica. Aceasta coordonare este operata de echipa vechiului Birou strategic pentru democratia globala (Office of Global Democracy Strategy); o unitate creata de presedintele Bill Clinton, dupa aceea urmata de vice-presedintele Dick Cheney si fica sa Liz. Existenta ei a fost confirmata de Mike Pompeo, actualul director al CIA. Ceea ce a condus la evocarea în presa, dupa aceea de presedintele Trump, de o optiune militara SUA.

Pentru a salva tara sa, echipa presedintelui Maduro a refuzat sa urmeze exemplul presedintelui el-Assad. Dupa ea, situatiile sunt complect diferite. Statele-Unite, principala putere capitalista, ar ataca Venezuela, pentru a-i fura petrolul ei, conform unei scheme repetate de nenumarate ori în trecut, pe trei continente. Acest punct de vedere a fost confruntat tocmai de un recent discurs al presedintelui bolivian, Evo Morales.

Sa ne amintim ca în 2003 si în 2011, presedintele Saddam Hussein, ghidul Mouammar Kadhafi, si nenumarati consilieri ai presedintelui Assad, au avut acelasi mod de a gîndi. Dupa ei, Statele-Unite atacau succesiv Afganistanul si Irakul, dupa aceea Tunisia, Egiptul, Libia si Siria, numai pentru a face sa cada regimurile care rezistau imperialismului lor, si pentru a controla resursele în hidrocarburi ale Orientului-Mijlociu extins. Multi autori anti-imperialisti urmaresc în ziua de azi aceasta analiza, de exemplu, încercînd sa explice razboiul împotriva Siriei, prin intreruperea proiectului conductei de gaz qatar.

Însa acest mod de a gîndi, sa dovedit a fi fals. Statele-Unite, nu cautau nici sa rastoarne guvernele progresiste (Libia si Siria), nici sa fure gazul din regiune, însa cautau sa distruga Statele, sa trimita populatiile înapoi în preistorie, la epoca în care «omul, era un lup pentru om».

Rasturnarile de Saddam Hussein si de Mouamar Khadafi nu au restabilit pacea. Razboaiele au continuat în ciuda instalarii unui guvern de ocupatie în Irak, dupa aceea a guvernelor în regiune incluind colaboratori ai imperialismului, opusi independentei nationale. Ele continua înca, marturisind ca Washingtonul si Londra, nu doreau sa rastoarne regimele, nici sa apere democratiile, însa sa sdrobeasca popoarele. Este o constatare fundamentala care zdruncina întelegerea noastra referitor la imperialismul contemporan.

Aceasta strategie, radical noua, a fost predata/învatata de Thomas P. M. Barnett cu ocazia lui 11-Septembrie 2001. Ea a fost dezvaluita public si expusa în martie 2003 – adica exact înaintea razboiului împotriva Irakului – într-un articol al lui Esquire, dupa aceea în cartea eponima The Pentagon’s New Map, dar ea parea a fi atît de cruda, ca nimeni nu si-a imaginat ca ar putea fi pusa în aplicare.

Este vorba pentru imperialism, de a separa lumea în doua parti: de o parte o zona stabila care profita de sistem, de cealalata parte un haos teribil unde nimeni nu se gîndeste sa reziste, însa numai sa supravietuiasca; o zona în care multinationalele vor putea sa extraga materiile prime de care ele au nevoie, fara ca sa dea socoteala nimanui.

Conform acestei hãrti, extrasa de un Powerpoint de Thomas P. M. Barnett, cu ocazia unei conferinte la Pentagon în 2003, toate Statele din zona de culoare roz, trebuie sa fie distruse. Acest proiect nu are nimic de vazut nici cu lupta de clasa pe plan national, nici cu exploatarea resurselor naturale. Dupa Mediul-Orient extins, strategii din SUA se pregatesc sa reduca în ruine Nord-Vestul Americii Latine.

Din secolul XVII si razboiul civil britanic, Occidentul sa dezvoltat în frica de haos. Thomas Hobbes ne-a învatat sa suportam motivul Statului, decît sa riscam sa retraim acest chin. Notiunea de haos, nu ne-a revenit decît cu Leo Strauss, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial. Acest filozof, care a format în mod personal multe personalitati ale Pentagonului, întelegea sa construiasca o noua forma de putere, scufundînd o parte a lumii în infern.

Experienta jihadismului în Orientul-Mijlociu extins, ne-a aratat ceea ce este haosul.

Daca el a reactionat asa cum se astepta din partea lui, la evenimentele de la Deraa (martie-aprilie 2011), trimitînd armata pentru a-i reprima pe jihadistii meschitei al-Omari, presedintele el-Assad a fost primul de a întelege ceea ce se petrecea. Departe de a face sa creasca puterile fortei de ordine pentru a reprima agresiunea externa, el i-a dat poporului mijloacele de a apara tara.

În primul rînd, el a înlaturat starea de urgenta, a dizolvat tribunalele de exceptie, a eliberat comunicatiile Internet, si a interzis fortele armate sa foloseasca armele lor, daca acest lucru punea în pericol inocentii.

Aceste hotarîri contra curentului, erau pline de consecinte. De exemplu, cu ocazia atacului unui convoi militar la Banias, soldatii au ales sa nu foloseasca armele lor în legitima aparare. Ei au preferat sa fie mutilati de bombele asaltantilor, si uneori chiar sa moara, mai degraba decît sa-si ia riscul sa raneasca locuitorii care îi priveau lasîndu-se sa fie masacrati fara ca sa intervina.

Ca multi altii, în acel timp, am crezut ce el era un presedinte slab, si cu soldati foarte fideli, si ca Siria avea sa fie zdrobita. Totusi, sase ani mai tîrziu, Bachar el-Assad si armatele siriene, au cîstigat pariul lor. Daca la început, soldatii au luptat singuri împotriva agresiunii straine, putin cîte putin, fiecare cetatean a fost implicat, fiecare la postul lui, pentru a-si apara tara. Cei care nu au putut sau nu au vrut sa reziste, s-au exilat. Desigur, Sirienii au suferit mult, însa Siria este singurul Stat din lume, dupa razboiul din Vietnam, care a rezistat pîna cînd imperialismul a obosit si a renuntat.

În al doilea rînd, în fata invaziei jihadistilor iesiti din toate populatiile musulmane, din Maroc pîna în China, presedintele Assad a hotarît sa abandoneze o parte din teritoriu pentru a-si salva poporul sau.

Armata araba siriana sa repliat în «Siria utila», adica în orase, abandonînd partea rurala si deserturile, agresorilor. În timp ce Damasc supraveghea fara întrerupere aprovizionarea cu hrana a tuturor regiunilor pe care el le controla. Contrar unei idei acceptate în Occident, nu a existat foamete decît în zonele controlate de jihadisti, si în cîteva orase asediate de ei; «rebelii straini» (iertati-mi oximor-ul), aprovizionati de asociatiile «umanitare» occidentale, foloseau distributia pachetelor de hrana pentru ei, pentru a supune astfel populatiile pe care le înfometau.

Poporul sirian a constatat el singur ca doar Republica, si nu Fratii musulmani si jihadistii lor, îi alimentau si îi protejau.

În al treilea rînd, presedintele Assad a trasat, cu ocazia unui discurs pronuntat pe 12 decembrie 2012, modul în care el întelegea sa refaca unitatea politicii din tara. Ela indicat în special necesitatea de a scrie o noua constitutie, si de a o supune la adoptare cu ajutorul unei majoritati calificate din popor, si dupa aceea sa procedeze la alegerea democratica a totalitatii responsabililor institutionali, cuprinzînd bineînteles presedintele.

În acel timp, Occidentalii au luat în batjocura pretentia presedintelui Assad de a convoca alegerile în plin razboi. În prezent, totalitatea diplomatilor implicati în rezolutia conflictului, cuprinzînd de asemenea pe cei ai Natiunilor Unite, sustin planul Assad.

În timp ce comandourile jihadiste circulau pretutindeni prin tara, în special în Damasc, si asasinau oamenii politici pîna la ei si la familiile lor, presedintele Assad a încurajat pe adversarii lui nationali, sa ia cuvîntul. El a garantat securitatea liberalului Hassan el-Nouri si a marxistului Majer el-Hajar pentru ca sa ia, ei de asemenea, riscul de a se prezenta la alegerea prezidentiala din iunie 2014. În ciuda apelului la boicot a Fratilor musulmani si a guvernelor occidentale, în ciuda terorii jihadiste, în ciuda exilului în strainatate a milioane de cetateni, 73,42% din alegatori, au raspuns prezenti.

În acelasi mod, de la începutul razboiului, el a creat un minister al Reconcilierii nationale, ceea ce nu fusese vazut niciodata într-o tara în razboi. El la încredintat presedintelui unui partid aliat, PSNS, Ali Haidar. Acesta a negociat si conclus, mai mult de o mie de acorduri cu acte documentînd amnistia cetatenilor care luasera armele împotriva Republicii, si integrarea lor în rîndurile Armatei arabe siriene.

În timpul acestui razboi, presedintele Assad nu a folosit niciodata constrîngerea împotriva propriului sau popor, orice ar spune cei care îl acuza în mod gratuit de torturi generalizate. Astfel, el nu a instaurat niciodata ridicari în masa, de serviciu militar obligatoriu. Este întotdeuna posibil pentru un tînar, sa se sustraga obligatiilor sale militare. Demersuri administative permit oricarui cetatean sa scape serviciului national, daca el nu doreste sa-si apere tara lui, cu armele în mîna. Numai exilatii care nu au avut ocazia sa procedeze la aceste demersuri, se pot gasi în contraventiune cu aceste legi.

Timp de sase ani, presedintele Assad nu a încetat sa faca cu o mîna apel la poporul sau, sa îi dea responsabilitati, si cu cealalta, sa încerce sa îi hraneasca si sa îi apere cît de mult el putea. El si-a luat întotdeauna riscul sa dea, înainte de a primi. Acesta este motivul pentru care, în prezent, el si-a cîstigat încrederea poporului sau, si poate conta pe sprijinul lui activ.

Elitele sud-americane se înseala continuînd lupta deceniilor precedente pentru o mai justa repartitie a bogatiilor. Lupta principala nu mai este între majoritatea poporului si o mica clasa de privilegiati. Alegerea care a fost pusa popoarelor din Orientul-Mijlociu extins, si caruia Sud-Americanii vor trebui sa raspunda la rîndul lor, este de a apara patria sau de a muri.

Faptele o dovedesc: imperialismul contemporan nu mai vizeaza sa puna mîna hoteste pe resursele naturale. El stapîneste lumea, si o fura fara scrupule. De asemenea el vizeaza începînd de acum sa zdrobeasca popoarele si sa distruga societatile regiunilor ale caror resurse el le exploateaza deja.

În aceasta era de Fier, numai strategia Assad îti permite sa stai în picioare liber.

Thierry Meyssan

Traducere
Light Journalist

      

Axa pentru pace

1 Articole

Articole sub licenţă Creative Commons

Puteţi reproduce liber articolele din Reţeaua Voltaire, cu condiţia să citaţi sursa şi să nu le modificaţi, nici să nu le utilizaţi în scopuri comerciale (licenţă CC BY-NC-ND)

Sursa : “Interpretari diferite în cadrul taberei anti-imperialiste”, de Thierry Meyssan, Traduction Light Journalist, Reţeaua Voltaire, 16 august 2017, www.voltairenet.org/article197522.html