RO -- CEI 70 DE ANI AI NATO: DIN RAZBOI ÎN RAZBOI

CROATIAN DANSK ENGLISH  FRENCH ITALIAN NEDERLANDS  

PORTUGUESE  ROMANIAN   

CEI 70 DE ANI AI NATO:

DIN RAZBOI ÎN RAZBOI

DOCUMENTAȚIE PREZENTATĂ DE CNGNN LA CONGRESUL INTERNAȚIONAL AL CELOR 70 DE ANI AI NATO, FLORENȚA, 7 APRILIE 2019

INDEX

1. NATO se naște din Bomba 

2. În perioada post-războiului rece, NATO se reînnoieste

3. NATO distruge Statul Iugoslav

4. NATO se extinde în Est, spre Rusia

5. SUA și NATO atacă Afganistanul și Irakul

6. NATO distruge Statul libian

7. Războiul SUA-NATO pentru a demola Siria

8. Israelul și emiratele în NATO

9. Orchestrarea SUA/NATO în lovitura de stat din Ucraina

10. Escalada SUA/NATO în Europa

11. Port-avionul Italia, în fruntea războiului

12. USA și NATO resping tratatul de la ONU și implantează noi arme nucleare în Europa

13. SUA și NATO scufundă Tratatul INF

14. Imperiul American Occidental lansează schema de război

15. Sistemul de război planetar SUA/NATO

16. Pentru a ieși din sistemul de război al NATO                      

1. NATO se naște din Bomba

     Evenimentele care au dus la nașterea NATO-ului încep cu bombardarea atomică de la Hiroshima și Nagasaki efectuată de Statele Unite în August 1945, nu pentru a învinge Japonia, acum în extremă, dar pentru a ieși din cel de-al Doilea Război Mondial cu maximum de avantaj posibil, mai ales, asupra Uniunii Sovietice. Acest lucru este posibil datorită faptului că, în acel moment, Statele Unite erau singurele care posedau arma nucleară.

         La o lună numai, după bombardamentul de la Hiroshima și Nagasaki, în Septembrie 1945, Pentagonul estimează deja că vor fi necesare aproximativ 200 de bombe nucleare împotriva unui inamic de mărimea URSS-ului. La 5 Martie 1946, discursul lui Winston Churchill privind "Cortina de fier" a deschis oficial, Războiul Rece. La scurt timp după aceea, în Iulie 1946, Statele Unite au efectuat primul test nuclear asupra atolului Bikini (Insulele Marshall, Oceanul Pacific) pentru a evalua efectele asupra unui grup de nave aflate afara din activ și a mii de cobaia, purcei-de-India. Mai mult de 40.000 de militari și civili americani sunt implicați în operațiune, cu peste 250 de nave, 150 de avioane și 25.000 de detectoare de radiații.

3    În 1949, arsenalul american se ridică la aproximativ 170 de bombe nucleare. În acest moment, Statele Unite sunt sigure că vor avea suficiente bombe pentru a ataca Uniunea Sovietică în scurt timp. În același an, însă, planul SUA de a păstra monopolul asupra armelor nucleare a eșuat. La 29 August 1949, Uniunea Sovietică a efectuat prima sa explozie nucleară experimentală. Câteva luni mai devreme, la 04 Aprilie 1949, în timp ce la Washington ei știu că Uniunea Sovietică este gata sa aiba bomba și este pe cale de a începe cursa înarmărilor nucleare, Statele Unite ale Americii crează NATO. Alianța, sub comanda SUA, în timpul Războiului Rece, cuprinde 16 țări: Statele Unite ale Americii, Canada, Belgia, Danemarca, Franța, Germania de Vest, Marea Britanie, Grecia, Islanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Spania și Turcia. Prin această alianță, Statele Unite își păstrează stăpânirea asupra aliaților europeni, folosind Europa ca prima linie împotriva Uniunii Sovietice.

   La șase ani după NATO, la 14 Mai 1955 naște Pactul de la Varșovia, incluind Uniunea Sovietică, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Republica Democrată Germană, România, Ungaria, Albania (aceasta de la 1955 pînă în 1968).

5   Când începe confruntarea nucleară dintre SUA și URSS, Marea Britanie și Franța, ambele membre ale NATO, se pregatesc, de asemenea, să se echipeze cu arme nucleare. Prima care reușește, este Marea Britanie, care în 1952 efectuează o explozie experimentală în Australia. Avantajul NATO-ului crește și mai mult atunci când, la 1 Noiembrie al aceluiasi an, SUA fac sa explodeze prima lor bombă H (hidrogen). În 1960, țarile NATO-ului cu arme nucleare cresc la trei, atunci când Franța a explodat prima sa bomba nucleară în Februarie, în Sahara.

6   În timp ce cursa înarmărilor nucleare se afla în plină desfășurare, în Octombrie 1962, izbucneste criza rachetelor în Cuba: după invazia înarmată eșuată a insulei, în Aprilie 1961, efectuata de exilații susținuți de CIA americana, Uniunea Sovietică decide să furnizeze Cubei rachete balistice medii și intermediare. Statele Unite încep blocada navală a insulei, și pun în alertă forțele nucleare: mai mult de 130 de rachete balistice intercontinentale sunt gata să fie lansate; 54 bombardiere cu arme nucleare la bord, sunt adăugate celor 12, pe care Comanda aeriană strategică le mentin mereu în zbor, douăzeci și patru de ore pe zi, gata pentru atacuri nucleare. În acel moment, Statele Unite au mai mult de 25.500 de arme nucleare, la care se adaugă aproximativ 210 britanice, în timp ce URSS are aproximativ 3.350. Criza, care aduce lumea pe marginea unui război nuclear, este atenuată de decizia Sovietică de a nu instala rachete, în schimbul retragerii blocadei SUA și respectarea independenței Cubei.

7  În același timp, China încearcă să achiziționeze arme nucleare, și în Octombrie 1964, explodează prima sa bomba de uraniu, și în mai puțin de trei ani, prima sa bomba H.

8   Odată cu creșterea arsenalului, Pentagonul elaborează planuri operaționale detaliate de război nuclear împotriva URSS și împotriva Chinei. Un document de 800 de pagini - făcut public în 2015 de arhiva guvernului american - conține o listă (până atunci secreta) de mii de tinte în URSS, Europa de Est și China, pe care SUA se pregăteau să le distrugă cu arme nucleare în timpul Războiului Rece. În 1959, anul care se referă la “Target list = lista țintelor", SUA au mai mult de 12 000 de ogive nucleare, aproximativ de 80 britanice, în timp ce URSS are circa de 1000, iar China încă nu are nici una. De asemenea, fiind superior în vectori (bombardiere și rachete), Pentagonul consideră un atac nuclear viabil.

9   Printre strategii americani - Paul Johnstone, timp de două decenii (1949-1969), analist al Pentagonului pentru planificarea războiului nuclear, va spune dupa aceea istoria - în acel moment a existat convingerea că Statele Unite într-un atac nuclear ar avea de suferit daune serioase și multe milioane de morti, și ar continua să existe ca națiune organizată și viabilă, și în cele din urmă, să prevaleze, în timp ce Uniunea Sovietică nu ar fi în stare să facă acest lucru. (From MAD to Madness: Inside Pentagon Nuclear War Planning)

    Între sfârșitul anilor șaizeci și începutul anilor șaptezeci, SUA are aproximativ 9.000 de arme nucleare instalate în afara teritoriului lor: aproximativ 7.000 în țările europene ale NATO, 2000 în țările din Asia (Coreea de Sud, Filipine, Japonia). În afară de acestea, au 3 000 de arme la bordul submarinelor și al altor unități navale, care pot pleca oricând, din poziții avansate, împotriva Uniunii Sovietice și a altor țări. URSS, care nu are în baze avansate în afara teritoriului său, aproape de Statele Unite (dar, care se pot apropia cu submarine nucleare), încearcă sa demonstreze că, în cazul în care era atacata, putea lansa o represalie devastatoare. Pentru a confirma acest lucru, un test efectuat la 20 Octombrie 1961, explodeaza cea mai puternica bomba cu hidrogen experimentat vreo dată, «Tarul» de 58-megaton, echivalent cu aproape 4.500 de bombe Hiroshima. În același timp, Uniunea Sovietică pregătește o armă spațială: o rachetă care, pusa în orbită în jurul Pământului, ar putea ataca în orice moment Statele Unite cu o ogiva nucleara.

1  În acel moment, Statele Unite, în dificultate, propun Uniunii Sovietice un tratat privind utilizarea pașnică a spațiului. Astfel, este semnat, în Ianuarie 1967, Tratatul asupra Spațiului Exterior, care interzice plasarea de arme nucleare pe orbita Pământului, a Lunii sau a altor corpuri cerești, sau în orice mod, să-l stationeze în spațiul exterior.

1  Ulterior, în Iulie 1968, a fost semnat Tratatul de Ne-proliferare nucleară (TNP). Statele Unite, Regatul Unit și Uniunea Sovietică îl promovează, preocupate de faptul că alte țări doresc să intre în cercul puterilor nucleare. Articolul 1 prevede: "Fiecare dintre Statele nucleare militare, se angajează să nu transfere arme nucleare nimănui". Articolul 2 prevede: "Fiecare dintre statele militarmente nucleare, care fac parte din Tratat, se angajează să nu primească de la nimeni, arme nucleare sau alte dispozitive explozive nucleare, nici controlul asupra acestor arme și dispozitive explozive" direct sau indirect. Puterile nucleare se angajează să continue negocierile privind un tratat care sa stabileasca dezarmarea generală sub control internațional (Articolul 6). Italia semnează TNP în 1969, și îl ratifică în 1975.

1  În timp ce Statele Unite, Marea Britanie și Uniunea Sovietică încearcă să împiedice cu Tratatul de Ne-proliferare ca alte țări să intre în clubul nuclear, din care, în 1968, fac  parte cinci membri, o a șase-a țară se infiltrează în cercul puterilor nucleare, reusind nu numai de a intra, dar, o dată înăuntru, sa devina oficial invizibila: invitatul de piatra (invizibil) este Israelul. În același timp în care, în 1968, a fost deschis pentru semnare Tratatul de Ne-proliferare, Israelul folosește deja în mod secret primele sale arme nucleare. În anii 70 și 80, de asemenea Africa de Sud, India și Pakistan, au început, să construiască arme nucleare. În 1986, arsenalul mondial atinge cel mai înalt nivel: aproximativ 65.000 de arme nucleare.

1   Este în aceasta faza, ca Europa se transformă în prima linie a confruntării nucleare dintre cele două superputeri. Între 1976 și 1980, URSS a instalat rachete balistice cu rază medie de acțiune pe teritoriul său. Pe baza faptului că din teritoriul sovietic,ele  pot ajunge în Europa de Vest, NATO decide să instaleze în Europa, începînd din 1983, rachete nucleare americane cu rază medie de acțiune: 108 rachete balistice Pershing II în Germania, și 464 rachete de croazieră lansate de la sol, distribuite între Marea Britanie, Italia, Germania de Vest, Belgia și Țările de Jos.

1   În mai puțin de 10 minute dupa lansare, Pershing II americane, introduse în Germania, pot ajunge la bazele și orașele sovietice, inclusiv Moscova, cu ogivele lor nucleare. În același timp, rachetele americane de croazieră instalate în Comiso și alte baze europene, zburînd cu viteze subsonice la o altitudine de câteva zeci de metri de-a lungul conturului terenului, pot scăpa de radar și sa loveasca orașele sovietice. Pe de altă parte, SS-20 distribuite pe teritoriul sovietic, pot ajunge, în mai puțin de 10 minute de la lansare, la bazele și orașele din Europa de Vest.

    În Italia, la mijlocul anilor 1980, în plus de cele 112 ogive nucleare pe rachetele de croazieră prevăzute în Comiso, există și alte arme nucleare americane într-un total de aproximativ 700. Ele sunt constituite în principal, de mine de demolare atomică, proiectile nucleare de artilerie, și rachete nucleare cu rază scurtă de acțiune, destinate a fi utilizate în Italia. Acest lucru indică faptul că Italia este considerată de Pentagon ca un simplu pion, care trebuie sa fie  sacrificat, un câmp de luptă nuclear pentru a fi transformat într-un deșert radioactiv.

1   În timpul războiului rece, între 1945 și 1991, se acumulează un arsenal nuclear în lume, care, în deceniul anilor optzeci, ajunge, probabil, la 15.000 megatoni, echivalentul a peste un milion de bombe din Hiroshima. Este ca și cum fiecare locuitor al planetei ar sta așezat pe 3 tone de TNT. Puterea arsenalului nuclear depășește de 5.000 de ori, pe cel al tuturor dispozitivelor explozive, folosite în al Doilea Război Mondial. Se creează, pentru prima dată în istorie, o forță distructivă care poate șterge de pe fața Pământului, nu doar o dată, dar de mai multe ori, specia umană și aproape orice altă formă de viață.

2. În perioada post-războiului rece, NATO se reînnoieste

În a doua jumătate a anilor '80, climatul Războiului Rece începe să se schimbe. Primul semnal de dezghețare este Tratatul privind Forțele Nucleare intermediare (INF), semnat la Washington, la 8 Decembrie 1987, de către președinții Reagan și Gorbaciov: în conformitate cu acesta, Statele Unite și Uniunea Sovietică se angajează pentru a elimina toate rachetele din această categorie, inclusiv rachetele Pershing II și rachetele de croazieră furnizate de SUA în țările membre NATO, și SS-20 instalate de URSS pe teritoriul său. În mai 1991, a fost eliminat um total de 2.692 de rachete din această categorie.

Acest rezultat important se datorează în primul rând "ofensivei de dezarmare”, lansata de Uniunea Sovietica, a lui Gorbaciov": la 15 Ianuarie 1986, el propune nu numai eliminarea rachetelor de rază intermediară sovietice și americane, ci și stabilirea unui program cuprinzator pentru a concretiza interzicerea de arme nucleare pîna la anul 2000. La Washington, se știe că Gorbaciov dorește, cu adevărat, eliminarea completă a acestor arme, însă se știe de asemenea că, în Pactul de la Varșovia și în propria Uniune Sovietică, are loc procesul de dezintegrare, un proces pe care Statele Unite și aliații săi îl favorizează prin toate mijloacele posibile.

După prăbușirea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, în Iulie 1991, se dizolve Pactul de la Varșovia: cele șase țări din Europa Centrală și de Est care făceau parte din acest Pact, acum nu mai sunt alliatii URSS-ului. În Decembrie 1991, se dizolve Uniunea Sovietică: în loc de un singur Stat, se formează acum cincisprezece State. Dispariția URSS-ului și a blocului său de alianțe, creează în regiunea Europei și Asiei Centrale, o situație geopolitică complet nouă. În același timp, dezintegrarea URSS și criza politică și economică profundă care afectează Federația Rusă, marchează sfârșitul superputerii capabile să rivalizeze cu Statele Unite.

Statele Unite profită imediat, de clima de „destindere“ în Europa, pentru a-și concentra forțele ei în zona strategică a Golfului Persic, unde, cu o manevră inteligentă, pregăteste condițiile pentru a declanșa, ceea ce Pentagonul numește „primul conflict după Războiul Rece, un eveniment determinant pentru lideranta globală a Statelor Unite ". Pe 17 Ianuarie 1991 este lansată împotriva Irakului "cea mai intensă campanie de bombardament din Istorie": În 43 de zile, Forța aeriană a Statelor Unite și cea a Aliaților (inclusiv cea a italienilor) au lansat împotriva Irakului, cu ajutorul a 2.800 de avioane, 250.000 de bombe, incluind bombele aglomerate, care emit un total de mai mult de 10 milioane de submuniții, în timp ce avioanele, elicopterele și tancurile, trageau mai mult de un milion de proiectile de uraniu sărăcit. Pe 23 Februarie, trupele coaliției, incluind mai mult de jumătate de milion de soldați, lanseaza ofensiva la sol care, după o sută de ore de măcel, termină cu un „armistițiu temporar, pe 28 Februarie,“ a proclamat presedintele Bush .

NATO, deși nu participă ca atare la Războiul Golfului, oferă sprijinul întregii sale infrastructuri, forțelor coaliției. Au participat la bombardamente, împreuna cu cele ale SUA, forțele aeriene și navale britanice, franceze, italiene, grecesti, spaniole, portugheze, belgiene, olandeze, daneze, norvegiene și canadiene, în timp ce forțele britanice și franceze sprijineau forțele americane la ofensiva la sol.

Noua strategie este anunțată oficial, șase luni dupa sfârșitul Războiului Golfului, în Strategia Securitatii Naționale a Statelor Unite, publicată de Casa Albă în August 1991. Conceptul central este că "Statele Unite rămân singura țară cu o forță, amploare și influență în toate dimensiunile - politică, economică și militară - cu adevărat globală: nu există nici un substitut pentru lideranța americană. Responsabilitatea noastră, chiar și în epoca nouă, este de importanță fundamentală și inevitabilă".

Un document al Pentagonului, elaborat în Februarie 1992, precizează că "obiectivul nostru principal este de a evita reapariția unui nou rival, fie pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, fie în orice altă parte, care să reprezinte o amenințare, în ordinea anterioară propusă de Uniunea Sovietică. Noua strategie ne obligă să depunem eforturi pentru a împiedica orice putere ostilă de a domina o regiune a le cărei resurse ar fi suficiente, dacă strict controlate, de a crea o putere globală. Această strategie va fi adoptată în toate "regiunile critice securității SUA, care includ Europa, Asia Orientala, Orientul Mijlociu, Sud-Vestul Asiei și teritoriul fostei Uniuni Sovietice. Avem, de asemenea, interese importante în America Latină, Oceania și Africa Subsahariană ".

"O problemă-cheie", subliniază Casa Albă în Strategia Securitatii Naționale din 1991, este modul în care va fi influențat, rolul Americii, ca lider al Alianței și, de fapt, al alianțelor noastre proprii, mai ales în Europa, de reducerea amenințării sovietice. Diferențele între aliați probabil, vor putea deveni mai accentuate, o data ce va scadea preocuparea cu securitatea, tradițională care i-a unit la început. "Cu alte cuvinte: aliații europeni ar putea face alegeri divergente față de cele ale Statelor Unite, chestionînd lideranța SUA, sau chiar ieșind din NATO, acum depășită de noua situație geopolitică. Prin urmare, este extrem de urgent ca Statele Unite să redefinească nu numai strategia, ci și rolul NATO-ului însuși.

La 7 Noiembrie 1991, șefii de Stat și de Guvern ai celor șaisprezece țări ale NATO-ului, reuniți la Roma, în Consiliul Atlanticului, au lansat "Noul concept strategic al Alianței". În timp ce pe de o parte "a disparut imensa amenințare monolitică, care a fost principala preocupare a Alianței în timpul primilor patruzeci de ani", afirmă documentul, "riscurile care au rămas pentru securitatea Alianței, sunt multiple și multidirecționale. Deci, dimensiunea militară a Alianței noastre, rămâne un factor esential, dar noul fapt este că, ea va fi mai mult ca niciodată, în serviciul unui concept larg de securitate ". În acest fel, Alianța Atlantică își redefinește rolul, în mod fundamental, în conformitate cu liniile elaborate de Statele Unite.

3. NATO distruge Statul Iugoslav

"Noua concepție strategică" a NATO este pusă în practică în Balcani, unde criza Federației Iugoslave, datorită contradicțiilor dintre grupurile de putere și impulsurile centrifuge ale republicilor, a atins punctul de ruptură.

În Noiembrie 1990, Congresul Statelor Unite a aprobat finanțarea directă a tuturor noilor formațiuni "democratice" ale Iugoslaviei, încurajând tendințele separatiste. În Decembrie, Parlamentul Republicii Croate, controlat de partidul lui Franjo Tudjman, a emis o nouă Constituție potrivit căreia, Croația este numai "patria croaților" și este suverană pe teritoriul său. Șase luni mai târziu, în Iunie 1991, în afară de Croația, Slovenia și-a proclamat de asemenea independența. Imediat după aceea, au izbucnit confruntari între armata federală și separatiști. În Octombrie, în Croația, guvernul Tudjman expulsează mai mult de 25 000 de sârbi, în timp ce militiile sale ocupă Vukovar. Armata federală răspunde, recucerind orașul. Războiul civil începe să se răspândească, dar înca putea sa fie întrerupt.

Dimpotrivă, calea care este adoptată, este diametral opusă: Germania, angajată să-și extindă influența sa economică și politică în regiunea Balcanilor, în Decembrie 1991, recunoaște unilateral Croația și Slovenia ca State independente. În consecinta, în ziua următoare, sârbii din Croația îsi proclama autodeterminarea, constituind Republica Serbia Krajna. În Ianuarie 1992, mai întâi Vaticanul și apoi Europa celor Doisprezece, recunosc Slovenia și Croația. În acest punct, de asemenea Bosnia și Herțegovina se incendiaza, ceea ce, într-un anumit sens, reprezintă întreaga gamă de noduri etnice și religioase ale Federației iugoslave.

Căștile albastre ale ONU, trimise în Bosnia ca o forță de interpunere între facțiunile în luptă, sunt în mod deliberat lasate în număr insuficient, fără mijloace adecvate și fără directive precise, terminînd în cele din urmă prin a deveni ostatici în mijlocul luptelor. Totul contribuie pentru a demonstra "eșecul ONU-ului" și necesitatea ca NATO să fie aceea care sa se ocupe de situație. În Iulie 1992, NATO lanseaza prima operațiune de "raspuns la criză" pentru a impune embargoul asupra Iugoslaviei.

În februarie 1994, avioanele NATO doboara avioanele sârbo-bosniace care zboară peste Bosnia. Este prima acțiune de război de la înființarea Alianței. Cu această acțiune, NATO încalcă Art. 5 din statutul său constitutiv, avînd în vedere ca războiul nu este motivat de atacul asupra unui membru al Alianței, și este efectuat în afara zonei sale geografice.

Stingînd incendiul în Bosnia (unde focul rămâne sub cenușile împărțirii în State etnice), NATO lansează benzină în focul din Kosovo, unde se gaseste în curs de desfășurare de ani de zile, o revindicare de independență de către majoritatea albaneză. Prin canalele subterane gestionate în mare parte de CIA, un rîu de arme și de finanțare, între sfârșitul anului 1998 și începutul anului 1999, va alimenta ELK (Armata de Eiberare din Kosovo), bratul înarmat al mișcării separatiste kosovar-albaneză. Agenții CIA au raportat mai târziu, că au intrat în Kosovo în 1998 și 1999, în calitate de observatori ai OSCE însarcinati de a supraveghea încetarea focului, furnizînd manuale de antrenament militar SUA și telefoane prin satelit, Armatei de Eliberare din Kosovo (ELK), pentru ca astfel, comandanții gherilelor sa poata sa stea în contact cu NATO și cu Washingtonul. Astfel, ELK, poate lansa o ofensivă împotriva trupelor federale și contra civililor sârbi, cu sute de atacuri și arestări.

În timp ce întâlnirile dintre forțele iugoslave și ELK provoacă victime din ambele părți, o puternică campanie politico-mediatica pregătește opinia publică internațională pentru intervenția NATO-ului, prezentată ca singura cale de a pune capăt « curățirii etnice» sârbe în Kosovo. Ținta principală este președintele Iugoslaviei, Slobodan Milosevic, acuzat de «curățirea etnică».

Războiul, denumit «Operatiunea Fortei Aliate», începe la 24 martie 1999. Rolul Italiei este determinant: guvernul D'Alema pune teritoriul italian, în special aeroporturile, la întreaga dispoziție a forțelor armate ale Statelor Unite și a altor țări, pentru a exercita, așa cum o definește Președintele Consiliului, «dreptul la intervenția umanitară». Timp de 78 de zile, decolînd în principal, din bazele italiene, 1.100 de avioane efectuează 38 de mii de ieșiri, lansînd 23 mii de bombe și rachete. 75% din avioane și 90% din rachete și bombe, sunt furnizate de Statele Unite: Statelor Unite le apartine o rețea de comunicații, de comandă, de control și de servicii secrete, prin care sunt conduse operațiunile: «Din cele 2.000 de tinte atinse în Serbia de avioanele NATO – documenteaza, atunci, Pentagonul - 1999 au fost alese de serviciile secrete americane, și numai una, de europeni».

În mod sistematic, bombardamentele dezmembrează structurile și infrastructurile din Serbia, cauzând victime, în special printre civili. Daunele care decurg pentru sănătate și pentru mediul înconjurator, sunt incalificabile. Numai de la rafinăria Pancevo, apar, din cauza bombardamentelor, mii de tone de substanțe chimice foarte toxice (cuprinzînd dioxina și mercurul). Alte distrugeri în Serbia și Kosovo, sunt cauzate de NATO, prin utilizarea masivă a gloanțelor de uraniu sărăcit, deja folosite în războiul din Golf.

În bombardamente participă 54 de avioane italiene, care atacă obiectivele indicate de comandoul american. «Prin numărul de avioane am fost secundați doar de Statele Unite. Italia este o țară mare și nu trebuie să fim surprinși de angajamentul manifestat în acest război», a declarat Președintele Consiliului, D'Alema, în timpul vizitei sale facute la 10 Iunie 1999, la baza de la Amendola, subliniind că, pentru piloții care au participat la el, a fost «o mare experiență umană și profesională».

La 10 iunie 1999, trupele Federației iugoslave au început să se retragă din Kosovo, și NATO a pus capăt bombardamentelor. Rezoluția 1244 a Consiliului de Securitate al ONU, prevede că prezența internațională trebuie să aibă o «participare substanțială a NATO-ului». "Astăzi NATO se confruntă cu noua sa misiune: aceea de a guverna", comenteaza The Washington Post.

După război, peste 60 de agenți FBI-ului au fost trimiși în Kosovo, dar nu au găsit urme de masacre care sa justifice acuzația, facuta de sârbi a "curătării etnice". Slobodan Milosevic, condamnat la 40 de ani de închisoare de Curtea Penală Internațională de la Haga, pentru fosta Iugoslavie, moare după cinci ani de închisoare. Aceeași Curte îl absolvește, în 2016, de acuzația de "curățire etnică".

Kosovo, unde SUA instalează o mare bază militară (Camp Bondsteel), devine un fel de protectorat al NATO. În același timp, sub acoperisul "Forței de Pace", fostul ELK la putere, terorizează și expulzează peste 250.000 de sârbi, romi/țigani, evrei și albanezi, denumiți "colaborationisti". În 2008, odată cu auto-proclamarea lui Kosovo ca Stat independent, este finalizată demolarea Federației Iugoslave.

În timp ce decurge războiul împotriva Iugoslaviei, este convocat la Washington în perioada 23-25 aprilie 1999, summitul care oficializează transformarea NATO-ului. De la Alianța care, bazata pe Articolul 5 a Tratatului din 4 aprilie 1949, obliga statele membre să asiste de asemenea cu forțele lor armate, țara-membru care va fi atacata în zona Atlanticului de Nord, ea Alianta, este transformată într-o alianță care, fundamentata pe "noul concept strategic" forțează statele membre de asemenea să "efectueze operațiuni de raspuns crizelor care nu sunt prevăzute în Articolul 5, în afara teritoriului Alianței". Cu alte cuvinte, NATO se pregătește să-și proiecteze forța lui militară, dincolo de frontierele sale, nu numai în Europa, dar de asemenea și pentru alte regiuni ale lumii.

Ceea ce nu se schimbă, în mutația NATO, este ierarhia în interiorul  acestuia. Este întotdeauna Președintele Statelor Unite, cel care numeste pe Comandantul Suprem al Forțelor Aliate, în Europa, care este întotdeauna un general american, în timp ce aliații pur și simplu se limiteaza sa ratifice această alegere. Acelasi lucru se petrece si cu celelalte comando-uri-cheie.

Documentul care obligă statele membre să acționeze în afara teritoriului Alianței, aprobat de liderii europeni, la Washington la 24 aprilie 1999, reiterează faptul că, NATO "sprijină pe deplin dezvoltarea entității europene de apărare, în cadrul Alianței" . Conceptul este clar: Europa de Vest poate avea "identitatea sa de apărare", dar aceeași "identitate de apărare" trebuie să rămână în cadrul Alianței, adică, sub comanda SUA.

Astfel, este confirmată și consolidată, subordonarea Uniunii Europene față de NATO. Subordonarea stabilită prin Tratatul de la Maastricht din 1992, care recunoaște dreptul Statelor membre ale EU, de a face parte din NATO, definită ca bază de apărare a Uniunii Europene.

Italia - care a participat la războiul împotriva Iugoslaviei, tara care nu a avut nici o acțiune agresivă, nici împotriva Italiei, și nici împotriva altor membri ai NATO - a confirmat că a adoptat o nouă politică militară și, în același timp, o nouă politică externă. Aceasta, folosind forța militară ca instrument, încalcă principiul constituțional, afirmat în Articolul 11, că "Italia respinge războiul ca instrument de atac împotriva libertății altor popoare, și ca mijloc de soluționare a conflictelor internaționale".

4. NATO se extinde în Est, spre Rusia

În 1990, în ajunul dizolvarii Pactului de la Varșovia, Secretarul de Stat al SUA, James Baker, a asigurat președintele URSS-ului, Mihail Gorbaciov, că „NATO nu se va prelungi un inch catre est.“ Dar, în douăzeci ani, după destrămarea Federației Iugoslave, NATO a crescut de la 16 la 30 de țări, extinzându-se din ce în ce mai mult spre Est, în directia Rusiei.

În 1999, cuprinde primele trei țări ale fostului Pact de la Varșovia: Polonia, Republica Cehă și Ungaria. În 2004, acesta se extinde la șapte: Estonia, Letonia, Lituania (care fac deja parte din URSS); Bulgaria, România, Slovacia (deja parte a Pactului de la Varșovia); Slovenia (care este deja parte a Federației Iugoslaviei). În 2009, el a intrat în Albania (fost membru al Pactului de la Varșovia) și Croația (fosta parte a Federației Iugoslaviei) și, în 2017, Muntenegru; în 2019, a semnat protocolul de aderare a Macedoniei de Nord ca al 30-lea membru. Alte trei țări - Bosnia-Herțegovina (fosta parte a Federației Iugoslaviei), Georgia și Ucraina (anterior parte a URSS) - sunt candidate pentru aderarea la NATO.

Astfel, Washingtonul leagă aceste țări, nu la Alianța, ci direct la SUA, consolidând influența lor în cadrul Uniunii Europene. Dintre cele zece țări din Europa Centrală și de Est care au aderat la NATO între 1999 și 2004, șapte au intrat în Uniunea Europeană între 2004 și 2007: Uniunii Europene care se extinde spre Est, Statele Unite ale Americii se suprapun NATO-ului, care se extinde catre Est, peste Europa. Acest lucru dezvăluie în mod clar planul strategic al Washingtonului: a încuraja noii membrii din Est, pentru a stabili relații de prietenie cu Statele Unite în NATO, în scopul de a izola „vechea Europa“, care ar putea, într-o zi, sa devina autonomă.

În plus, expansiunea NATO-ului catre Est, are și alte implicații. Cuprinzând nu numai țările din vechiul Pactul de la Varșovia, dar, de asemenea, cele trei republici baltice care, odată, făcusera parte din URSS, NATO-ul ajunge la granițele Federației Ruse. În ciuda asigurărilor Washingtonului asupra intențiilor sale pașnice, acestea reprezintă o amenințare, de asemenea nucleară, pentru Rusia.

5. SUA și NATO atacă Afganistanul și Irakul

Statele Unite atacă și invadează Afganistanul în 2001, cu pretextul oficial de a-l vîna pe Osama bin Laden, indigitat ca fiind instigatorul atacurilor teroriste din 11 Septembrie 2001 (a carui versiune oficială nu rezista investigațiilor tehnice și științifice, efectuate de experți independenți). Osama bin Laden este o figură bine cunoscută în Washington: aparținând unei familii saudite bogate, a colaborat activ cu CIA atunci când, din 1979 pîna în1989, a instruit și înarmat mai mult de 100.000 de mujaidini prin ISI (serviciul secret pakistanez), mai mult de 100.000 de mujaidini pentru războiul contra trupelor sovietice căzute în „capcana afgană“ (așa cum Zbigniew Brzezinski va stabili mai târziu,afirmînd ca instruirea și înarmarea mujaidinilor, a început în Iulie 1979, cu cinci luni înainte de invazia sovietică din Afganistan).

Se deschide o nouă fază în situația internațională: Președintele Statelor Unite este autorizat sa comande „războiul global împotriva terorismului“, în care nu există frontiere geografice, indreptat impotriva unui inamic care poate fi identificat din timp în timp, nu numai ca terorist sau presupus terorist, dar împotriva oricui care se opune politicii și intereselor SUA. Imaginea perfectă a unui inamic, interschimbabilă și durabilă. Președintele Bush o definește drept "un inamic întunecat, ascuns în colțurile întunecate ale Pământului".

Scopul real al intervenției militare SUA în Afganistan, este de a ocupa aceasta zona de primă importanță strategică. Afganistanul se află la intersecția dintre Orientul Mijlociu, Asia Centrală, Sudul și Estul. În această zonă (în Golf și în zona Caspică) există rezerve mari de petrol. Se gasesc acolo trei mari puteri - China, Rusia și India - a căror putere crește și afectează activele globale. Așa cum a avertizat Pentagonul în raportul său din 30 septembrie 2001, "există posibilitatea ca în Asia să apara un rival militar cu o bază de resurse formidabile".

În perioada anterioară datei de 11 septembrie 2001, există în Asia dovezi puternice referitoare unei apropieri între China și Rusia. Washingtonul vede acest fapt ca o provocare intereselor Statelor Unite, în momentul critic în care Statele Unite caută să umple golul lăsat de URSS în Asia Centrală. O poziție geostrategică cheie pentru controlul acestei zone, este Afganistanul.

Războiul începe în Octombrie 2001 cu bombardarea realizata de aviația americană și britanică. În acest punct, Consiliul de Securitate al ONU autorizează crearea lui ISAF (Forța Internațională de Asistență pentru Securitate), a cărei conducere este încredințată succesiv Marii-Britanii, Turciei, Germaniei și Olandei. Dar brusc, în August 2003, NATO anunță că a "asumat poziția de lider al ISAF, o forță mandatată de ONU". Este o adevărată lovitură: nici o rezoluție a Consiliului de Securitate autorizează pe NATO să preia conducerea, sau comanda lui ISAF. Numai după ce faptul a fost consumat, prin Rezoluția de Securitate 1659, din Februarie 2006, Consiliul de Securitate "recunoaște angajamentul continuu al NATO de a conduce ISAF". Prin urmare, misiunea ISAF este inclusă în lanțul de comandă al Pentagonului. Armata italiană numită pentru ISAF, este inclusă în același lanț de comandă.

După Afganistan, este rîndul Irakului, tară supusă unui embargo strict, din 1991, care a provocat 1,5 milioane de morti în 10 ani, dintre care aproximativ jumătate de milion au fost copii. Președintele Bush în 2002, pune Irakul pe primul loc, printre țările care fac parte din "axa răului". Secretarul de Stat, Colin Powell, prezentă Consiliului de Securitate al ONU, o serie de „probe“ adunate de CIA, care posterior vor fi recunoscute ca fiind false, cu privire la presupusa existență a unui mare arsenal de arme chimice și biologice în posesia Irakului, și presupusa lui capacitate de a construi arme nucleare într-un scurt spatiu de timp. Deoarece Consiliul de Securitate refuză să autorizeze războiul, administrația Bush ignoră pur și simplu acest fapt.

Războiul începe în Martie 2003 cu bombardarea aeriană a Bagadului și a altor centre, de către aviația americană și britanică, și cu atacurile la sol ai marinilor care intră în Irak venind din Kuweit. În Aprilie, trupele SUA ocupă Bagdadul. Operațiunea, numită " Iraqi Freedom/Libertatea irakiană", este prezentată ca fiind un "război preventiv" și "exportul democrației". SUA și forțele de ocupație aliate - incluind italienii implicați în operațiunea "Vechiul Babilon" - găsesc o rezistență pe care nu se așteptau să o întâmpine. Pentru a o zdrobi, Irakul este trecut prin fier și foc, de mai mult de un milion și jumătate de soldați, pe care Pentagonul îi trimite în rotație comună cu sute de mii de "contractori/companii private" militari, folosind toate mijloacele: de la bombe de fosfor împotriva populației de la Falluja, la torturile din închisoarea din Abu Ghraib.

De fapt, NATO participă la război cu structurile și forțele sale. În 2004, a fost înființată "Misiunea de instruire a NATO", cu scopul declarat de a "ajuta Irakul să creeze forțe armate eficiente". Mii de militari și polițiști irakieni sunt instruiți în 2000 de cursuri speciale în țările Alianței. În același timp, NATO trimite instructori și consilieri, inclusiv italieni, "să ajute Irakul să își construiască propriul sector de securitate cu o orientare democratică și durabilă" și "să stabilească un parteneriat NATO pe termen lung cu Irakul".

6. NATO distruge Statul libian

Multipli factori au făcut Libia importantă în ochii Statelor Unite și a puterilor europene. Avea cele mai mari rezerve de petrol din Africa, prețioase pentru calitatea lor ridicată și costul redus de extracție, și mari rezerve de gaze naturale. Asupra acelorași rezerve, Statul libian menținea un control strict, lăsând marje de profit limitate, companiilor americane și europene. În afara de aurul negru, Libia are aur alb: rezerva imensă de apă fosilă a acviferului nubian, care se extinde sub Libia, Egipt, Sudan și Ciad. Fondurile suverane erau considerabile, capitalurile pe care Statul libian le-a investit în străinătate, în special pentru a oferi Africii organismele sale financiare și propria sa monedă.

În ajunul războiului din 2011, Statele Unite și puterile europene "au înghețat", adică, au confiscat, fondurile suverane ale Libiei, dînd o lovitură de moarte în tot proiectul. E-mailurile lui Hillary Clinton (Secretara de Stat a Administrației Obama în 2011), care au venit mai tîrziu la public, au confirmat care era adevăratul scop al războiului: de a bloca planul lui Gaddafi de a utiliza fondurile suverane ale Libiei, pentru a crea organisme financiare autonome ale Uniunii Africane, și o monedă africană ca alternativă dolarului și francului CFA (moneda pe care sunt forțați să o utilizeze, cele 14 țări africane, fostele colonii franceze). A fost Clinton - după cum a documentat mai tîrziu New York Times, cel care a facut ca Președintele Obama sa semneze "un document care autoriza o operațiune secretă în Libia și furnizarea de arme rebelilor".

Sectoarele tribale ostile guvernului de la Tripoli și grupurile islamice care, cu câteva luni mai devreme, erau desemnate ca teroriști, au fost finanțate și înarmate. În același timp, forțe speciale s-au infiltrat în Libia, incluind mii de comandouri Qatare ușor camuflate. Întreaga operațiune a fost condusă de Statele Unite, mai întâi prin Comandoul African, apoi prin NATO, sub comanda SUA.

La 19 Martie 2011, a început bombardarea aero-navală a Libiei. În șapte luni, aviația SUA/NATO a efectuat 30.000 de misiuni, dintre care 10.000 erau de atac, cu folosirea a peste 40.000 de bombe și rachete. Italia a participat la acest război cu bazele și forțele sale militare, dizolvând Tratatul de Prietenie, Parteneriat și Cooperare între cele două țări. Pentru războiul din Libia, Italia a pus la dispoziția forțelor SUA / NATO, 7 baze aeriene (Trapani, Gioia del Colle, Sigonella, Decimomannu, Aviano, Amendola și Pantelleria), furnizând asistență tehnică și aprovizionamente. Forța Aeriana Italiana a participat la război, desfășurând mai mult de o mie de misiuni, iar Marina italiană a fost implicată în mai multe fronturi.

Cu războiul SUA / NATO din 2011, Statul libian a fost demolat, iar Gaddafi însuși a fost asasinat. A fost distrus acest Stat, care, pe coasta de sud a Mediteranei, în fata Italiei, a menținut "niveluri ridicate de creștere economică" (asa cum a documentat Banca Mondială în 2010), înregistrînd "indicatori excelenți ai dezvoltării umane", incluind accesul universal la școala primară și liceu, și de 46% pentru nivelul universitar. În ciuda disparităților, standardul de viață al populației libiene era considerabil superior altor țări africane. O marturiseste faptul că, mai mult de două milioane de imigranți, în principal africani, au găsit de lucru în Libia.

Imigranții din Africa Subsahariană au fost, de asemenea afectați de război, deoarece au fost urmariti sub acuzația de a colabora cu Gaddafi, au fost arestați sau forțați să fugă. Mulți, fortati de disperare, au încercat să traverseze Marea Mediterană spre Europa. Cei care și-au pierdut viața sunt, de asemenea, victime ale războiului cu care NATO a răsturnat Statul libian.

7. Războiul SUA-NATO pentru a demola Siria

După ce a demolat Statul libian, se initia în același an 2011, operațiunea SUA/NATO vizând distrugerea statului sirian. Unul dintre motive a fost faptul că Siria, Iranul și Irakul au semnat, în Iulie 2011, un acord pentru o conductă de gaze care trebuia sa lege câmpul petrolier iranian de la South Pars, cel mai mare din lume, la Siria, si astfel la Marea Mediterană. Siria, unde a fost descoperit un alt mare depozit lângă Homs, putea deveni astfel, un centru de coridoare de energie, ca o alternativă la cele ale Turciei și ale altor rute, controlate de companiile SUA și ale Europei.

Războiul secret începe cu o serie de atentate teroriste, efectuate în special în Damasc și Alepo. Imaginile clădirilor devastate cu explozive puternice sunt elocvente: nu sunt lucrarea unor simpli rebeli, ci a unor profesionali de razboi infiltrați. Sute de specialisti ai forțelor de elită britanice, SAS și SBS - relatează Daily Star - operează în Siria, împreună cu unitățile americane și franceze.

Forța de impact este constituită de un grup înarmat de grupuri islamice (până recent, desemnati de Washington ca teroriști) provenienti din Afganistan, Bosnia, Cecenia, Libia și alte țări. În grupul lui Abu Omar al-Chechen, relateaza trimisul lui Guardian, în Alepo, ordinele sunt date în limba arabă, dar trebuie sa fie traduse în cecen, tadjic, turc, dialectul saudit, urdu, francez și alte limbi. Înarmați cu pașapoarte false (specialitatea CIA), combatanții sosesc în provinciile turcești Adana și Hatai, la frontierele cu Siria, unde CIA a deschis centre de instruire militare. Armele sosesc în principal prin Arabia Saudită și Qatar, care, ca și în Libia, se asemenea furnizeaza forțe speciale.

Comandamentul operațiunilor se află la bordul navelor NATO în portul Alessandretta. A deschis un centru de propagandă la Istanbul, unde disidenții sirieni, instruiți și finanțați de Departamentul de Stat al Statelor Unite, fabrica știri și videoclipuri care sunt difuzate prin intermediul rețelelor de sateliti.

Din centrele operaționale speciale, agenții CIA aranjează achiziționarea de arme cu împrumuturi mari, acordate de Arabia Saudită, Qatar și alte monarhii din Golf. Aceștia organizează transportul de arme în Turcia și în Iordania, prin intermediul unui pod aerian, și în cele din urmă, peste graniță, facîndu-le sa ajunga la grupurile din Siria, deja instruite în tabere speciale montate pe teritoriul turc și iordanian.

Strategia folosită apare în documentele care au apărut ulterior în public. Secretara de Stat Hillary Clinton, într-un e-mail din 2012 (desclasificat ca "numărul de proces F-2014-20439, Doc nr. C05794498") scrie că, având în vedere “relația strategică” Iran-Siria, "anihilarea lui Assad ar aduce un imens beneficiu Israelului și ar reduce, de asemenea, teama Israelului de a pierde monopolul nuclear ".

Un document oficial al Pentagonului, datat din 12 August 2012 (desclasificat la 18 Mai 2015 prin initiativa grupului conservator, Judicial Watch) afirmă că «tarile occidentale, Statele Golfului, si Turcia, sprijina în Siria, forțele de opoziție care încearcă să controleze zonele orientale, adiacente provinciilor din vestul irakian », ajutându-le să «creeze adaposturi sigure sub protecție internațională ». Este «posibilitatea de a înființa un principat salafit în Siria de est, și este exact ceea ce doresc puterile care sprijină opoziția, să izoleze regimul sirian, spatele strategic al expansiunii șiite (Irak și Iran)».

Este în acest context ca, în 2013, se formează ISIS (sau DAESH), care se auto-proclameaza "Statul Califatului Islamic". În Mai 2013, la o lună după înființarea lui ISIS, Ibrahim al-Badri - "califul” cunoscut cu numele de luptă de Abu Bakr al-Baghdadi-  întîlnește, în Siria, pe senatorul John McCain, liderul republicanilor, însărcinat de democratul Obama, să dezvolte operațiuni secrete în numele guvernului. Aceasta întîlnire este documentata fotografic.

ISIS primește finantari, arme și rute de tranzit de la aliații cei mai apropiați, ai Statelor Unite: Arabia Saudită, Qatar, Kuweit, Turcia, Iordania, pe baza unui plan, cu siguranță coordonat de CIA. După ce a cucerit cu militiile sale, o mare parte din teritoriul sirian, ISIS lansează ofensiva în Irak, nu întâmplător, dar în momentul în care guvernul, prezidat de siitul Nouri al-Maliki, se îndepărtează de Washington, apropiindu-se, din ce în ce mai mult, de Rusia și de China. Ofensiva, care incendiaza Irakul, găsește material inflamabil în rivalitatea sunită-șiită. Milițiile ISIS ocupă Ramadi, al doilea oraș din Irak și, în scurt timp, Palmira, în centrul Siriei, ucigând mii de civili și forțându-i să fugă, zeci de mii dintre ei.

De fapt, ISIS joacă un rol funcțional în strategia SUA/NATO de demolare a Statelor. Acest lucru nu înseamnă că masa militanților săi, proveniti din diferite țări, este conștientă de acest lucru. Ea este foarte eterogena: ei fac parte din aceeași masă, atât luptători islamiști, instruiți în drama de război, cât și militari din epoca lui Saddam Hussein, care au luptat împotriva invadatorilor, și mulți alții ale căror istorii sunt întotdeauna legate de situații sociale tragice, cauzate de primul război din Golf și războaiele care au urmat, într-un spațiu de douăzeci de ani. De asemenea, fac parte cîtiva luptători străini provenienti din Europa și din Statele Unite, în spatele căror măști se ascund, cu siguranță, agenți secreți formați de propozit, pentru astfel de operațiuni.De asemenea, este foarte suspect accesul nelimitat pe care îl are ISIS, în perioada de dezvoltare maximă a rețelelor mediatice mondiale, dominate de colosalele corporații mediatice americane și europene, prin intermediul cărora publicizează filmarea decapitărilor care, creând o groază, creează o opinie publică foarte vasta, favorabila intervenției în Irak și Siria.

Campania militară «Inherent Resolve», în mod oficial îndreptată împotriva ISIS, este lansată în Irak și în Siria în August 2014 de Statele Unite și de aliații săi: Franța, Marea Britanie, Canada, Australia, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahrain și altele. Dacă Statele Unite, Franța și Marea Britanie ar fi folosit bombardierele lor de luptă așa cum au facut în Libia în 2011, forțele lui ISIS, deplaseazîndu-se în spații deschise, ar fi fost o țintă ușoară. Dimpotrivă, ele puteau avansa imperturbabile, cu coloane de blindate încărcate cu oameni și explozive. Dacă ISIS avansează în Siria și în Irak, este pentru că la Washington, ei vor asta chiar. Obiectivul strategic al Washingtonului, este distrugerea Siriei și reocuparea Irakului.

Intervenția militară rusa în Siria, în 2015, în sprijinul forțelor guvernamentale, inversează destinul conflictului. Bombardierele de luptă rusești distrug fortaretele lui ISIS, una după alta, deschizând calea pentru forțele Damascului. Statele Unite, strămutate, joacă cartea fragmentării Siriei, sprijinind pe independentistii kurzi și pe altii. După ce a încercat să demoleze Statul sirian timp de cinci ani, rupînd-ul începînd din interior, prin intermediul grupurilor teroriste înarmate și infiltrate din exterior, și provocând mai mult de 250.000 de morti, în momentul în care operațiunea esueaza, datorita intervenției militare ruse, în sprijinul forţelor guvernului sirian, aparatele politice și mediatice din tot Occidentul, lanseaza o psyop colosală (operațiune psihologică) pentru a face să para, ca guvernul și toti acei sirienii care rezistă agresiunii, sunt agresorii. Vîrful sulitei psyopului este demonizarea președintelui Assad (așa cum sa întâmplat cu Milosevic și cu Gaddafi), prezentînd-ul ca un dictator sadic, caruia îi place să bombardeze spitale și să extermine copii, cu ajutorul prietenului său Putin, portretizat ca un neo-țar al renașterii Imperiului Rus. Pe măsură ce cad ultimele redute ale lui ISIS, aceleași aparate politico-mediatice răspândesc fake news = vestea falsă că Statul Islamic a fost învins de Statele Unite și de "Forțele Democratice ale Siriei" (o militie de kurzi și arabi înarmată și sprijinită de Pentagon).

8. Israelul și emiratele în NATO

În aceeași zi (4 mai 2016), în care se instaleaza la NATO, noul Comandant Suprem Aliat al NATO, în Europa - Generalul nord-american Curtis Scaparrotti, numit ca si cei 17 predecesori ai săi, de către Președintele Statelor Unite - Consiliul Atlanticului de Nord, anunță că la sediul general al NATO, este înființată la Bruxelles, o Misiune oficială israeliană condusă de Ambasadorul Israelului, în Uniunea Europeană.

Israelul este astfel si mai integrat în NATO, la care este deja strâns legat prin "Programul de Cooperare Individual", care fusese ratificat de NATO, la data de 2 Decembrie 2008, cu trei săptămâni înainte de operațiunea israeliană "Plumbul Topit" , în Gaza. Include, printre alte functiuni, colaborarea între serviciile secrete și conexiunea forțelor israeliene, incluind forțele nucleare la sistemul electronic al NATO.

Israelul - singura putere nucleară din Orientul Mijlociu, care nu a aderat la Tratatul de Neproliferare, subscris de Iran, care nu are arme nucleare - deține (fără sa admita) un arsenal estimat între 100 și 400 de arme nucleare, inclusiv mini-bombe nucleare și bombe de neutroni a noii generații, și produce plutoniu și tritiu în cantități care ar putea construi alte sute din ele. Ogivele nucleare israeliene sunt gata să fie lansate de rachete balistice și bombardiere SUA, la care se alătură acum, F-35s.

Principalele țări europene ale NATO, care sprijină, în mod oficial, acordul nuclear iranian prevăzut în 2015 (din care SUA au ieșit în 2018), sunt într-adevăr aliniate cu Israelul. Germania ia furnizat șase submarine Dolfin, modificate astfel încât să poată lansa rachete de croazieră cu ogive nucleare și au aprobat aprovizionarea a încă trei. Germania, Franța, Italia, Grecia și Polonia au participat cu Statele Unite la cel mai mare exercițiu internațional de război aerian din Istoria Israelului, Steagul Albastru 2017. Italia, legată de Israel printr-un acord de cooperare militară (Legea nr. 94 din 2005), a participat cu avioane de vînatoare Tornado din a 6-a escadrilă de la Ghedi, adaptată transportului de bombe nucleare SUA.

De acord cu planul testat în Exercițiul SUA-Israel Juniper Cobra 2018, forțele SUA și NATO urmau să sosească din Europa (în special de la bazele din Italia) pentru a sprijini Israelul într-un război împotriva Iranului. El poate începe cu un atac israelian contra instalatiilor nucleare iraniene, asa ca cel care a avut loc în 1981 în Osiraq, în Irak. În cazul represaliilor iraniene, Israelul ar putea sa faca uz de o armă nucleară, punând în mișcare o reacție în lanț cu rezultate imprevizibile.

La misiunea oficială a Israelului în NATO, se alătură cele din Iordania și din emiratele Qatarului și Kuweitului, "Parteneri foarte activi" care sunt si mai integrați în NATO, pe baza meritelor lor. Iordania găzduiește bazele secrete ale CIA, în care - documentează New York Times și Der Spiegel – au fost instruiți militanți islamici ai Al Qaeda si ai Statului Islamic, pentru războiul secret în Siria și în Irak. Qatar a participat la războiul NATO împotriva Libiei, infiltrând în 2011, în jur de 5.000 de comandouri pe teritoriul său (după cum a declarase lui The Guardian Seful Statului Major al Qatarului) și în Siria: recunoaște într-un interviu cu "Financial Times", fostul prim-ministru al Qatarului, Hamad bin Jassim Al Thani, care vorbește despre operatiunile Qatarului și ale Arabiei Saudite, de "intervenția" în Siria, coordonate de Statele Unite.

Kuweitul prin "Acordul de Tranzit", permite ca NATO să-si aibă primul său aeroport în Golf, nu numai pentru expediția forțelor și materialelor militare în Afganistan, dar de asemenea pentru "cooperarea practică dintre NATO și Kuweit și alți parteneri, cum ar fi Arabia Saudită. " Parteneri sprijiniți de SUA în războiul care masacrează civilii în Yemen. Kuweitul de asemenea participa cu aproximativ cincisprezece bombardiere de luptă, cărora Italia le livrează 28 de avioane de vînatoare Eurofighter Typhoon a noii generatii, după ce a furnizat Israelului 30 de avioane de vînatoare M-346 de instructie avansata. Eurofighter Typhoon, pe care Kuwait le utilizează pentru a provoca hecatombe în Yemen și în alte locuri, pot fi echipate, de asemenea, cu bombe nucleare. Forța Aeriană Italiană oferă instruire echipajelor.

9. Orchestrarea SUA/NATO în lovitura de stat din Ucraina

Operațiunea desfășurată de SUA și NATO în Ucraina începe atunci când, în 1991, după Pactul de la Varșovia, de asemenea se dezintegrează Uniunea Sovietică din care facea parte. Statele Unite și aliații europeni se mișcă rapid pentru a profita din plin de noua situație geopolitică.

Ucraina - al cărui teritoriu funcționează ca un tampon între NATO și Rusia, și este traversată de coridoare de energie între Rusia și Uniunea Europeană - nu intră direct în NATO. Cu toate acestea, în cadrul NATO, se asociaza cu "Parteneriatul pentru Pace", contribuind la operațiunile de “menținere a păcii” în Balcani.

În 2002, este adoptat «Planul de acțiune NATO-Ucraina», si Președintele Kučma î-și anunța intenția de a adera la NATO. În 2005, în urma "Revoluției portocalii" (orchestrată și finanțată de SUA și puterile europene), Președintele Yușcenko este invitat la Summit-ul NATO de la Bruxelles. La scurt timp, este lansat un "dialog intens privind aspirația Ucrainei de a deveni membru al NATO", iar în 2008, summitul de la București, da lumină verde aderării sale.

În același an, armata georgiană, instruită și înarmată de Statele Unite, și în același timp, de Israel, prin intermediul unor companii militare «private», atacă Osetia de Sud, în lupta din 1991 (atunci când se dezintegreaza Uniunea Sovietică) pentru a deveni independenta de Georgia. În noaptea de 8 August 2008, Georgia, sprijinită de NATO, lansează o ofensivă militară pentru a-și redobândi controlul asupra regiunii aflate în discuție. Câteva ore mai târziu, Rusia intervine militar, respingând invazia georgiană, iar Osetia de Sud devine, pentru toate efectele, independentă de Georgia. Este primul semn al ofensivei că NATO, sub comanda SUA, se pregătește pe frontul oriental pentru a forța Rusia să reacționeze.

În Ucraina, în 2009, Kievul semnează un acord care permite trecerea pe teritoriul său, a aprovizionării pentru forțele NATO din Afganistan. Acum, aderarea la NATO pare a fi sigura, dar în 2010, Președintele Yanukovici, ales recent, anunță că, cu toate ca continua cu cooperarea, aderarea la NATO nu se gaseste în programul său de guvernare. Însă între timp, la sfârșitul anului 1991, NATO a țesut o rețea de conexiuni în interiorul forțelor armate ucrainene. Ofițerii superiori participă în fiecare an la cursurile NATO Defense College din Roma și în Oberammergau (Germania). În același cadru se introduce institutirea în Academia Militară ucrainiana, a unei noi "facultăți multinaționale" cu profesori ai NATO. De asemenea a fost remarcabil dezvoltată cooperarea tehnico-științifică în domeniul armamentelor, cu scopul de a înlesni participarea forțelor armate ucrainene la "operațiuni comune pentru pace" sub orientarea NATO.

Și avînd în vedere ca nu există doar ceea ce se vede, este evident că NATO construiește o rețea de conexiuni în domeniile militare și civile, cu mult mai extinsa decât pare a fi. Prin intermediul CIA și a altor servicii secrete, sunt recrutați anual, finanțați, instruiți și înarmați, militanții neonaziști. O documentare fotografică arată tineri militari nazisti ucrainieni ai UNO-UNSO, instruiți în 2006, în Estonia, de instructori ai NATO, care predau tehnicile de luptă urbane și utilizarea de explozive pentru sabotaj și atentate.

Aceeași metodă folosită de NATO în timpul războiului rece, pentru a forma structura paramilitară secretă "Gladio". Este, de asemenea, activă în Italia, unde, în Camp Darby și în alte baze, sunt instruite grupuri neo-fasciste, pregătindu-le pentru atentate și pentru o eventuală lovitură de Stat.

Structura paramilitară a grupurilor neonaziste intra în acțiune, în 2014, în Piața Maidan, din Kiev. O demonstrație antiguvernamentala, cu revendicari împotriva corupției galopante și agravarea condițiilor de viață, se transforma rapid într-un adevărat câmp de luptă: în timp ce grupuri înarmate iau cu asalt palatele guvernamentale, tragatori de elita (snipers) (veniti intenționat în Kiev, din Georgia) trag cu aceleași arme de precizie, atât asupra demonstranților, cât și asupra poliției.

La 20 Februarie 2014, Secretarul General al NATO se adreseaza, pe ton de comanda, forțele armate ucrainene, avertizându-le să „rămână neutre“ din cauza „ gravelor consecințe negative pentru relațiile noastre.“ Abandonat de liderii forțelor militare și de o mare parte a aparatului guvernamental, Președintele Viktor Yanukovici este forțat să fugă. Andriy Parubiy - co-fondator al Partidului Naționalist, înființat în 1991 sub modelul Partidului Național Socialist al lui Adolf Hitler, și șef al formațiunilor paramilitare neonaziste - este numit „Seful Consiliului de Apărare și de Securitate Națională“.

Lovitura de Stat violentă din Piața Maidan este însoțită de o campanie de persecuție, îndreptată în special împotriva Partidului Comunist și sindicatelor, analogă cu cele care au marcat apariția fascismului în Italia și a nazismului în Germania. Sediile partidelor distruse, lideri linșați, jurnaliști torturați și asasinați, activiști arși de vii în Camera de Muncă, din Odessa; locuitori neajutorati, din estul Ucrainei, de origine rusă, masacrați în Mariupol, bombardați cu fosfor alb în Slaviansk, Lugansk, Donetsk.

O adevărată lovitură de Stat, sub conducerea SUA/NATO, cu scopul strategic de a provoca în Europa un nou război rece, pentru a separa și a izola Rusia, și de a consolida în același timp, influența și prezența militară a SUA în Europa. În fata loviturii de Stat și a ofensivei împotriva rușilor din Ucraina, Consiliul Suprem al Republicii Autonome Crimeea - teritoriu rus trecut Ucrainei în perioada sovietică din 1954 - voteaza în favoarea de a fi separata de Kiev, și solicită reintegrarea în Federația Rusă, decizie confirmată cu 97% din voturi, într-un referendum al poporului. La 18 Martie, 2014, Președintele Putin semneaza Tratatul de aderare a Crimeei la Federația Rusă, cu statutul de republică autonomă. În acest moment, Rusia este acuzata de NATO și Uniunea Europeană, de a fi anexat, în mod ilegal Crimeea, și este supusa unor sancțiuni. Rusia răspunde cu contra-sancțiuni care afectează, în principal, Economia Uniunii Europene, fiind economia italiană, de asemenea cuprinsa.

În timp ce în Donbass, autoproclamatele Republici Populare din Donetsk și Lugansk, sprijinite de Rusia, se opun atacului Kievului, care provoaca mii de morti între civili, o foaie de parcurs pentru cooperare tehnică și militară, NATO/Ucraina, semnată în Decembrie din 2015, integrează toate efectivele forțelor armate și industria de razboi de la Kiev în cadrul Alianței, sub orientarea SUA.

În 2019, Ucraina da un pas fără precedent: include în Constituția ei angajamentul de a intra oficial în NATO și, în același timp, în Uniunea Europeană. La 7 Februarie, la sugestia președintelui Petro Poroșenko - oligarhul îmbogățit cu jefuirea proprietăților statului, care se re-candidateaza la președentie - Parlamentul de la Kiev aprobă (cu 334 de voturi contra 35 și 16 absente) modificarile, în acest sens, ale Constituției. Preambulul precizează "cursul ireversibil al Ucrainei pentru integrarea euro-atlantică"; articolele 85 și 116 decretează că sarcina fundamentală a Parlamentului și a Guvernului este de "a obtine deplina aderare a Ucrainei la NATO și la Uniunea Europeană"; articolul 102 declară că "Președintele Ucrainei este apărătorul cursului strategic al Statului pentru a obtine aderarea deplină la NATO și la Uniunea Europeană".

Includerea în Constituție a angajamentului de a intra în mod oficial în NATO implica consecințe foarte grave. Pe plan intern, leagă viitorul Ucrainei la această alegere, eliminînd orice alternativă, și de fapt, pune orice partid sau persoană care se opune, într-o poziție ilegală. Pe plan internațional, trebuie amintit că Ucraina este deja, de fapt, în NATO, caruia îi este o țară parteneră: de exemplu, batalionul Azov, a cărui marcă nazistă este reprezentata de emblema copiată de la SS Das Reich, a fost transformat în regimentul de operațiuni speciale, echipat cu vehicule blindate și instruit de instructorii nord-americani ai celei de-a 173ª Diviziune Aerotransportată, transferata de la Vicenza în Ucraina, înconjurat de altii ai NATO-ului. Luînd în consideratie ca Rusia este acuzata de a fi anexat ilegal Crimeea, și  efectuat o acțiune militară împotriva Ucrainei, în cazul în care ea se alătură oficial NATO-ului, ceilalți 30 de membri ai Alianței, în conformitate cu art. 5, trebuie "să ajute partea atacată, luînd măsurile considerate necesare, inclusiv utilizarea forței armate". Cu alte cuvinte, ei ar trebui să intre în războiul împotriva Rusiei. Asupra acestor implicații periculoase a modificării Constituției ucrainene - în spatele căreia stau, desigur, mâinile lungi ale strategilor SUA/NATO - cade peste Europa tăcerea politică și mediatica.

10. Escalada SUA/NATO în Europa

"Noua misiune" a NATO este formalizată la Summit-ul din septembrie 2014, în Tara Galilor, lansând "Readiniess Action Plan", al cărui scop oficial este "să răspundă rapid și ferm, noilor provocări de securitate" atribuite "agresiunii militare a Rusiei împotriva Ucrainei" și la "creșterea extremismului și a conflictelor sectare în Orientul Mijlociu și în Nordul Africii". Planul este definit de Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg, ca fiind "cea mai mare întărire a apărării noastre colective de la sfârșitul Războiului Rece".

În numai trei luni, NATO cvadriplica bombardierele de vînatoare, dublând capacitatea convențională și nucleară, instalată în regiunea baltică (înainte parte a URSS); trimite radare aeriene AWACS către Europa de Est și marește numărul navelor de război în Marea Baltică, în Marea Neagră și în Marea Mediterană; instalează forțe terestre americane, britanice și germane, în Polonia, Estonia, Letonia și Lituania; intensifică exercițiile comune în Polonia și în Tările Baltice, marindu-le la peste 200.

Începând din 2014, presiunea SUA/NATO asupra Rusiei crește în progresie geometrică. În patru ani, între 2014 și 2018, SUA cheltuieste 10 miliarde de dolari pentru "Inițiativa de Securitate a Europei" (ERI), al cărui obiectiv oficial este "a mari capacitatea noastra de a apăra Europa împotriva agresiunii ruse". Aproape jumătate din cheltuieli servesc la întărirea "pre-poziționamentului strategic" al SUA în Europa, adică, a depozitelor de armament, care plasate în poziție avansată, permit "o deplasare rapidă a forțelor armate în teatrul de război". O altă parte importantă este destinata sa "mareasca prezența pe o bază rotativă, a forțelor americane în toata Europa". Porțiunile rămase, servesc pentru dezvoltarea infrastructurilor bazelor în Europa, pentru a "mari rapiditatea de acțiune SUA", pentru a întări exercițiile militare și pentru instructia "cresterii pregătirii și a capacitatii de interacțiune a forțelor NATO".

Fondurile ERI - clarifică Comandamentul European al Statelor Unite - sunt doar o parte din cele care sunt destinate pentru "Operațiunea Atlantic Resolve, care demonstrează capacitatea SUA de a răspunde amenințărilor împotriva aliaților". Ca parte a acestor operațiuni, în Ianuarie 2017, este transferata de la Fort Carson (Colorado), în Polonia, cea de-a 3ª brigadă blindată, alcătuită din 3.500 de oameni, 87 de tancuri, 18 blastere de auto lansare și alte mijloace. Aceasta va fi apoi înlocuită de o altă unitate, astfel încât forțele blindate americane sa fieîn mod permanent mutate pe teritoriul polonez. Departamentele sale sunt transferate, pentru instruire și exerciții, spre alte țări din Est, în special în Estonia, Letonia, Lituania, Bulgaria, România și chiar în Ucraina, adică, sunt în permanență strămutate în jurul Rusiei.

Mereu în contextul acestor operațiuni, este transferată la baza Illesheim (în Germania). a 10-a Brigadă Aeriana de Lupta, cu o sută de elicoptere de război. Două 'task force' sunt trimise spre "pozitiile avansate" în Polonia, România și Letonia. În bazele de la Ämari (Estonia) și Graf Ignatievo (Bulgaria), sunt distribuite bombardierele de vînatoare SUA și NATO, care cuprind Eurofighter italiene, pentru o "patrulare aeriană" a Balticului. Operațiunea prevede, de asemenea, "o prezență continuă pe Marea Neagră" la baza aeriană Cogalniceanu (România) și la tabăra de instructii New Selo (Bulgaria).

Generalul Curtis Scaparrotti, Seful Comandamentului European al SUA și, în acelasi timp, Comandantul Suprem Aliat în Europa, afirmă că "forțele noastre sunt pregătite și poziționate pentru a împiedica agresiunea rusa". Un contingent SUA este pozitionat în  Polonia orientala, pe așa-numitul "Suwalki Gap", o întindere de teren de aproximativ o suta de kilometri de lungime, care, avertizează NATO, "ar fi un pasaj perfect pentru tancurile rusești". Este, astfel, desgropat armamentul propagandei vechiului Război Rece: cel al tancurilor ruse gata să invadeze Europa. Agitînd spectrul unei amenințări din Est, care nu există, ajung, de fapt, în Europa tancurile americane.

Planul este clar. După ce au cauzat puciul din Piata Maidan, o nouă confruntare cu Rusia, Washingtonul (în ciuda schimbării Administrației Președintelui Obama cu cea a Președintelui Trump) continuă cu aceeași strategie: a transforma Europa în prima linie a unui nou Război Rece, cu avantaj pentru interesele Statelor Unite și pentru relațiile sale de forță cu cele mai mari puteri europene.

La instalarea pe flancul oriental - inclusiv forțele blindate, bombardierele de vânătoare, navele de război și, de asemenea, unitățile de rachete nucleare - participa puterile europene ale NATO, așa cum o demonstreaza trimiterea de trupe franceze și tancuri britanice spre Estonia. Se vorbește, în această perioadă, despre o "armată" europeană; dar în reuniunea Miniștrilor de Apărare a Uniunii Europene, în aprilie 2017, la Malta, Secretarul General al NATO, Stoltenberg, clarifică în ce termeni: "A fost clar stabilit din partea Uniunii Europene, că obiectivul său nu este de a construi o nouă armată europeană, sau structură de comandă în concurență cu NATO, ci ceva care sa fie complementar cu ceea ce face NATO”.

11. Port-avionul Italia, în fruntea războiului

Forțele armate SUA detin în Italia (conform raportului oficial al Pentagonului,  Base Structure Report) mai mult de 1.500 de clădiri, cu o suprafață totală superioara a un milion de metri pătrați, și au închiriate sau concesionate, plus 800 de clădiri, cu o suprafață de aproximativ nouă sute de mii de metri pătrați. În total, este vorba de 2300 de clădiri cu o suprafață de aproximativ două milioane de metri pătrați, răspândite pe o jumătate de suta de locuri. Dar acest număr se referă, doar la o parte a prezenței militare a Statelor Unite ale Americii în Italia.

Bazelor militare SUA se alătură NATO, sub comanda SUA, iar bazele italiene sunt la dispozitia forțelor SUA/NATO. Se estimează că, în total, sunt mai mult de o sută. Rețeaua completă a bazelor militare se afla, direct sau indirect, la ordinele Pentagonului. Este cuprinsă în “zona de responsabilitate” a United States European Command (EUCOM), Comandamentul European al Statelor Unite, sefiat de un general american care, în același timp, ocupă funcția de Comandant Suprem Aliat în Europa. "Zona de responsabilitate" a EUCOM, una dintre cele șase "comandouri combatente unificate " cu care SUA acoperă globul, cuprinde totalitatea regiunii europene și toata Rusia (inclusiv regiunea asiatică), plus o serie de țări din Asia de Vest și Centrală: Turcia, Israel, Georgia, Armenia și Azerbaidjan.

La baza aeriana de la Aviano (Pordenone) este stabilita a 31st Fighter Wing, formatia de zbor SUA de bombardiere de vînatoare F-16C/D, gata pentru atac, cu aproximativ 50 de bombe nucleare B61 (numar estimat de FAS, Federația Oamenilor de Știință Americani, în perioada anterioară anului 2020).

La baza aeriană de la Ghedi (Brescia) este instalat al 6-lea Escadron al Fortei Aeriene Italiene, cu bombardiere de vânătoare Tornado PA-200, gata pentru atac sub comanda SUA, cu aproximativ 20 bombe nucleare B61 (numar estimat de FAS, Federația Oamenilor de Stiinta Americani, în perioada anterioară anului 2020). FAS declară că piloții italieni sunt instruiți pentru atacul nuclear, așa cum o demonstreaza prezența la Ghedi a uneia dintre cele patru unități ale US Air Force, instalate în bazele europene (precum și în Italia, în Germania, Belgia și Olanda), “unde armele nucleare SUA sunt destinate sa fie lansate de avioanele țărilor gazdă“. Piloții celor patru țări europene și piloții turci, sunt instruiți să utilizeze bombe nucleare în exercițiul anual de război nuclear, al NATO. În 2013, sa derulat la Aviano, în 2014 a avut loc la Ghedi.

Armele nucleare SUA, instalate pe teritoriul italian, al căror număr real este secret, se adaugă celor care se află la bordul unităților Flotei a VI-a, a cărei bază principală este în Gaeta, în Lazio. Flota a VI-a depinde de Comandamentul Forțelor Navale SUA, în Europa, al cărui sediu se află la Napoli - Capodichino.

În Vicenza există baza celei de-a 173-a Brigăzi Aerotransportate a Armatei SUA, care furnizează forțe de intervenție rapidă Comandamentului European, Comandamentului Africii și Comandamentului Central (a cărui "zonă de responsabilitate" cuprinde Orientul Mijlociu și Asia Centrală, precum și Egiptul). Forțele celei de-a 173-a Brigăzi, deja folosite în Irak, în 2003, sunt trimise rotativ spre Afganistan, Ucraina și alte țări din Europa de Est.

În zona de la Pisa/Livorno există Camp Darby, cel mai mare arsenal SUA din lume, în afara țării-mamă. Este baza logistică a Armatei SUA, care furnizează forțe de sol și aeriene, americane și aliate, în Europa, în Orientul Mijlociu și în Africa. În cele 125 de buncăre ale sale sunt stocate, proiectile de artilerie, bombe pentru avioane și rachete, într-un număr care poate fi estimat la peste 1,5 milioane. Nu se poate exclude faptul că, printre armele aeriene stocate la Camp Darby, au fost și ar putea fi bombe nucleare. Alături de munițiile pentru artilerie, sunt stocate în această bază, tancuri și alte vehicule militare într-un numar estimat în 2.500 de unități, împreună cu peste 11.000 de materiale militare de diferite tipuri. În bază, este singurul loc al Armatei SUA unde tancurile și alte vehicule de luptă, sunt poziționate împreună cu munițiile. În baza, exista echipamentul complet pentru două batalioane blindate, și pentru două infanterii mecanizate, care pot fi trimise rapid, într-o zonă de operațiuni prin intermediul aeroportului din Pisa (Hub aerian militar național), și prin portul de la Livorno (unde pot acosta unități de propulsie nucleara). Aici, fac scală, în fiecare lună, nave uriașe care transportă arme în numele Pentagonului, legînd porturile americane la porturile mediteraneene, ale Orientului Mijlociu și ale Asiei.

Într-o zonă de la Camp Darby, utilizată anterior pentru activități recreative, returnată în mod oficial Italiei, vor fi transferate în 2019, de la barajul Gamerra din Pisa, unitățile Comandamentului Forțelor Speciale ale Armatei (COM.FO.SE) , pentru ca sa poata sa se antreneze mai bine cu SUA, asupra operațiunilor secrete în zonele de război.

Pe baza investigațiilor judecătorilor Casson și Mastelloni, apare dovada că, Camp Darby joaca din anii ’60, functiunea bazică de retea de lovituri, formata de CIA și de SIFAR, în ambitul planului secret «Gladio». Camp Darby este una dintre bazele SUA/NATO care - a scris Ferdinando Imposimato, Președintele Onorific al Curții Supreme de Casație - a furnizat explozive pentru masacrele de la Piazza Fontana din Capaci și Via d'Amelio. Baze în care s-au întâlnit "teroriști negri, oficialități NATO, mafiosi, politicieni italieni și francmasoni în ajunul atacurilor".

Camp Darby are de-a face și cu tragedia șlepului Moby Prince, care s-a ciocnit cu nava-tanc Agip Abruzzo, în noaptea de 10 Aprilie 1991, în portul de la Livorno. Mor 140 de oameni, după ce așteaptă ore în zadar, pentru ajutor. În acea noapte, în portul Livorno, există un trafic intens de nave militare americane și militarizate ale SUA, implicate în transbordul de arme SUA, o parte din care, este trimisa în mod secret în Somalia, Croația și în alte zone, fără a exclude depozitele de la Gladio, în Italia. Când se produce ciocnirea, cine conduce operațiunea - cu siguranță comanda SUA de la Camp Darby – încearcă, imediat, să anuleze orice dovadă.

La Lago Patria (Napoli) se gaseste sediul Comandamentului Forței Comune Aliate (JFC Naples). Noul său sediu, inaugurat în 2012, are o suprafață acoperită de 85 mii de metri pătrați, înconjurată de o zonă vastă împrejmuită, predispusă la o extindere ulterioară. Personalul, în creștere, este alcătuit din peste 2.500 militari și civili. JFC Naples al NATO este comandat de un amiral american, care comandă, în acelasi timp, Forțele Navale SUA, în Europa (de care depinde a Sasea Flota), cât și forțele navale SUA destinate Africii.
La fiecare doi ani, JFC Naples îsi asumă comanda operațională a “Forței de Răspuns a NATO” (NRF), o forță comună "extrem de flexibilă și capabilă" compusa din 40.000 de oameni, care are de asemenea și sarcina de a conduce operatiunile militare în zona de responsabilitate a Comandantului Suprem Aliat, în Europa și în afara de aceasta zona". Vârful de lance al NRF este constituit de a sa “Task Force Comuna de Maximă Rapiditate Operațională“, care, compusa din 5000 de oameni, poate fi trimisa în 2/3 zile, spre zona de intervenție “înainte de a începe criza“.

La sediul central de la Lago Patria, se află în functiuni, din Septembrie 2017, “Hub al Direcției Strategice al NATO pentru Sud“, un centru de servicii secrete (inteligența), adică, de spionaj, “concentrat în regiunile meridionale, cuprinzînd Orientul Mijlociu, Nordul Africii și Sahel, Africa sub-sahariană și zonele adiacente".

În Sicilia, a Naval Air Station (NAS) Sigonella, cu un personal de aproximativ 7.000 de militari și civili, constituie cea mai mare bază navală și aeriană SUA și NATO din regiunea mediteraneeană. În afară de a furniza sprijin logistic pentru Flota a VI-a, acesta constituie baza de lansare a operațiunilor militare (în mare parte secrete), în principal, dar nu exclusiv, în Orientul Mijlociu și în Africa. NAS – se citește în prezentarea oficială - «primește avioane SUA și NATO de toate tipurile». Printre acestea, dronurile spioane RQ-4B Global Hawk, capabile să zboare fără alimentare mai mult de 16.000 km, la o altitudine de la 16.000 km până la 18.000 km, care, de la Sigonella efectuează misiuni de recunoaștere zburînd peste Orientul Mijlociu, Africa, Ucraina de Est și în alte zone. Pentru atacurile direcționate (aproape întotdeauna secrete), decoleaza de la Sigonella, dronurile Predator B/MQ-9 Reaper, înarmate cu rachete și bombe de orientare cu laser și prin satelit.

Naval Air Station Sigonella este integrata în baza italiană de la Augusta, care furnizează combustibil și muniții bazelor navale ale SUA și NATO, iar în portul de la Catania, este capabilă să găzduiască 9 nave de război. Pentru exercițiile de focuri reale, forțele speciale americane dispun de poligonul de la Pachino (Siracuza), cedat pentru uzul exclusiv al Statelor Unite.

O altă instalatie americană importantă din Sicilia este instalatia MUOS de la Niscemi (Caltanissetta). MUOS, (Mobile User Objective System) este un sistem de comunicații prin sateliti militari de înaltă frecvență, compus din patru sateliți și din patru stații la sol: două pe teritoriul american, în Virginia și în Hawaii, una în Australia și una în Sicilia, fiecare una înzestrată cu trei antene parabolice mari, cu un diametru de 18 metri. Acest sistem permite Pentagonului să se conecteze la o singură rețea de comandă și comunicații, submarine și nave de război, avioane de luptă și dronuri, vehicule militare și departamente la sol, din orice parte a lumii unde se gasesc.

În Sardinia există cele mai mari poligonuri pentru instruire a forțelor militare italiene și ale NATO: în special cele de la Salto di Quirra, Capo Teulada, Capo Frasca și Capo San Lorenzo. Aici sunt folosite în exerciții de focuri reale, aproximativ 80% din bombe, ogive de rachete și gloanțe folosite în manevrele militare care au loc în Italia, cu consecințe grave pentru sănătatea populației.

12. USA și NATO resping tratatul de la ONU și implantează noi arme nucleare în Europa

La 20 Septembrie 2017 - în aceeași zi în care Tratatul de interzicere a armelor nucleare este deschis spre semnare la Națiunile Unite - NATO îl va respinge cu zgomot. Tratatul, votat în Adunarea Generală de o majoritate de 122 de state, obligă Statele semnatare să nu producă sau să posede arme nucleare, să nu le folosească sau să amenințe să le folosească, să nu le transfere sau să le primească, direct sau indirect, cu scopul de a le elimina total.

În declarația din 20 Septembrie 2017, Consiliul Atlanticului de Nord (format din reprezentanți ai celor 29 de state membre) susține că “Tratatul nu va eficace, nu va mari securitatea sau pacea internațională, dar ar putea face opusul, creând diviziuni și diferențe ".În consecinta, clarifică, fără a folosi jumatati de cuvinte, că "nu vom accepta niciun argument cuprins în Tratat".

Consiliul Atlanticului de Nord exclude, astfel, parlamentele naționale ale țărilor membre, lipsindu-le de suveranitate, pentru a decide în mod independent, dacă vor sau nu, să se alăture Tratatului Națiunilor Unite privind abolirea armelor nucleare. De asemenea, anunță că "vom anunta pe partenerii noștri și toate țările care sunt dispuse să sprijine Tratatul, să reflecteze serios asupra implicațiilor lui" (a se citi: îi vom șantaja să nu îl semneze, sau să îl ratifice). Consiliul Atlanticului de Nord reiterează că "obiectivul fundamental al capacității nucleare a NATO este menținerea păcii și descurajarea agresiunii" și că "atâta timp cât vor exista arme nucleare, NATO va continua sa fie o alianță nucleară".

Cu toate acestea, Consiliul Atlanticului de Nord asigură "angajamentul ferm al NATO în aplicarea pe deplin a Tratatului de Ne-Proliferare Nucleară (TNP)". În realitate, el este încălcat chiar de NATO, el însusi. Statele Unite - încălcînd Articolul 1, care interzice Statelor militarmente nucleare să transfere arme nucleare în alte State - au instalat bombe nucleare B61 în cinci țări membre ale Alianței: Italia, Germania, Belgia, Olanda și Turcia. Aceste state, mentionate în prezent, încalcă TNP, care, în Articolul 2, interzice Statelor militarmente non nucleare, sa primeasca arme nucleare, sau aiba control asupra acestor arme, direct sau indirect.

O nouă bombă nucleară SUA, B61-12, va înlocui în 2020, pe B61, instalată în prezent în Italia și în alte țări europene. B61-12 are o ogivă nucleară cu patru opțiuni de putere selectabile: în momentul lansării, puterea exploziei este aleasă în funcție de ținta care trebuie lovită. Spre deosebire de B61 care cade vertical pe țintă, bomba nucleară B61-12 este lansată la distanță și ghidată printr-un sistem de satelit. De asemenea, are capacitatea de a pătrunde în subteran, chiar și prin beton armat, care explodează în profunzime, pentru a distruge buncărele centrelor de comandă și alte structuri subterane, în mod de a "decapita" țara inamicului într-un first strike = prim atac nuclear.

Programul Pentagonului prevede construirea a aproximativ 500 de bombe nucleare B61-12, cu un cost aproximativ de 10 miliarde de dolari (astfel încât fiecare bomba va costa dublu, ceea ce ar costa dacă ar fi fost construita în întregime din aur). Pericolul acestei noi arme este subliniat chiar de generalul James Cartwright, fostul Sef al Comandamentului Strategic al SUA, responsabil cu armele nucleare: "Armele nucleare cu putere mai redusă și mai mare precizie, maresc tentatia de a le folosi, chiar de a le folosi în primul rînd, în loc de a acționa în represalii. "

Fotografiile prin satelit arată că au fost efectuate lucrări de restructurare pentru a mari "siguranța" bazelor de la Aviano și Ghedi Torre, în vederea instalării bombelor B61-12. Lucrări similare au fost efectuate la baza aeriană germană din Buchel, în alte două baze din Belgia și Olanda și la baza turcească de la Incirlic. B61-12 poate fi lansata de avioanele de luptă F-16 și Tornado, însă, pentru a obține capacitatea completă a bombei, sunt necesare avioane americane echipate cu sisteme digitale speciale: avioanele de luptă F-35A, de asemenea, furnizate Forțelor Aeriene Italiene.

Faptul că piloții polonezi au participat, de asemenea, la exercitiul de război nuclear al NATO, la Ghedi, pentru prima dată în 2014, indică faptul că B61-12 de asemenea va fi instalata în Polonia și alte țări din Europa de Est. Avioanele de luptă NATO cu dublă funcționalitate, nucleară și convențională, sunt deja introduse în Republicile Baltice, lînga Rusia.

În același timp, SUA și NATO extind asupra Europei, "scutul antirachetă". În Mai 2016, la baza aeriană Deveselu, din România, este inaugurată Aegis Ashore, prima instalație terestră a sistemului de rachete Aegis a Statelor Unite, pe teritoriul european. Secretarul General al NATO, Jens Stoltenberg, multumeste Statelor Unite, deoarece, cu această instalație, “prima de acest gen, bazată pe teren“, mareste în special capacitatea de a “apăra aliații europeni contra rachetelor balistice din exteriorul zonei Euro-Atlantice". Anunță, atunci, începerea lucrărilor de a construi în Polonia, în 2018, un alt Aegis Ashore similar celui care a intrat în funcțiune în România. Celor două instalații la sol, li se alătură patru nave de război, echipate cu radare Aegis și rachete SM-3, care, transportate de US Navy, la baza spaniolă de la Rota, traversează Marea Mediterană, Marea Neagră și Marea Baltică. US Navy Marina are deja aproximativ 30 de nave de acest tip.

Atât în instalațiile de pe nave cât și în instalațiile terestre, rachetele Aegis sunt echipate cu lansatoare verticale Mk 41, ale lui Lockheed Martin, adică, tuburi verticale din care sunt lansate rachetele interceptoare. Este așa-numitul "scut", a cărui funcție este, în realitate, ofensivă. Dacă SUA ar putea construi un sistem fiabil capabil să intercepteze rachetele balistice, ar putea ține Rusia sub amenințarea unui first strike nuclear, bazându-se pe capacitatea scutului de a contracara efectele represaliilor. Lansatoarele verticale ale "scutului", pe lângă rachetele interceptoare, de asemenea pot lansa și alte rachete. Însuși Lockheed Martin subliniază faptul că acest sistem este capabil să lanseze "rachete pentru toate misiunile", inclusiv "cele de atac de lungă distanță", cum ar fi "rachetele de croazieră Tomahawk". Acestea pot fi înarmate cu o ogivă convențională (non-nucleară) sau cu o ogivă nucleară.

Deci, nu este posibil să se știe care sunt rachetele care, în realitate se gasesc în lansatoarele verticale ale bazelor din România și Polonia, și în cele aflate la bordul navelor care traversează granițele apelor teritoriale rusești. Incapabila de a controla, Moscova presupune ca exista de asemenea rachete de atac nuclear. Transportul de lansatoare verticale Mk 41 în apropierea teritoriului rus, violează Tratatul privind Forțele Nucleare Intermediare (INF), semnat de SUA și URSS în 1987.

13. SUA și NATO scufundă Tratatul INF

Statele Unite au anunțat în Februarie 2019 "suspendarea" Tratatului INF cu Rusia, și intenția de al lăsa definitiv în termen de șase luni. Prin urmare, ei se simt confortabil să testeze și să instaleze arme din categoria interzisă de Tratat: rachete nucleare cu rază scurtă de acțiune și cu rază intermediară (între 500 și 5500 km), cu baza de lansare de la sol. Pershing II și rachetele de croazieră au fost instalate în deceniul anilor 1980 de SUA, în țările europene ale NATO și SS-20 instalate de URSS pe teritoriul său, eliminate prin Tratatul privind Forțele Nucleare Intermediare (INF), semnat în 1987, de Președinții Gorbaciov și Reagan.

Tratatul INF a fost dezbătut de Washington, atunci când Statele Unite au văzut scazînd avantajul său strategic față de Rusia și China. În 2014, Administrația Obama, fără să prezinte nici un fel de dovezi, a acuzat Rusia că a încercat sa experimenteze o rachetă de croazieră (9M729) din categoria interzisă de Tratat, iar în 2015, a anunțat că "în fața încălcării Tratatului INF de Rusia, Statele Unite au în vedere amplasarea de rachete terestre în Europa ". Planul a fost confirmat de Administrația Trump: în 2018, Congresul a autorizat finanțarea "unui program de cercetare și dezvoltare pentru o rachetă de croazieră lansată de la sol, de pe o platformă mobilă situata pe o șosea". La rîndul ei, Moscova a negat că racheta sa de croazieră a încălcat Tratatul și a acuzat Washingtonul că a instalat rachete interceptoare (cele ale "scutului") în Polonia și în România, care pot fi folosite pentru a lansa rachete de croazieră cu ogive nucleare.

În acest context, trebuie sa fie luat în considerare factorul geografic: în timp ce o rachetă nucleară cu rază intermediară, instalata în Europa, poate atinge Moscova, o rachetă similară plasată de Rusia pe teritoriul său, poate atinge capitalele europene, dar niciodată Washingtonul. Inversând scenariul, este ca și cum Rusia ar fi situat rachetele sale nucleare cu rază intermediară, în Mexic.

Planul SUA de a abandona Tratatul INF a fost pe deplin sprijinit de aliații europeni ai NATO. Consiliul Atlanticului de Nord a declarat, la 4 Decembrie 2018, că "Tratatul INF este în pericol din cauza acțiunilor Rusiei", acuzata de a stabili "un sistem de rachete destabilizatoare". Consiliul Atlanticului de Nord el însusi, a declarat ieri "sprijinul sau deplin, acțiunii SUA de a-și suspenda obligațiile referitoare la Tratatul INF”, și a solicitat Rusiei să "folosească cele șase luni rămase, pentru a reveni la respectarea pe deplin a Tratatului".

Pentru distrugerea Tratatului INF, a contribuit de asemenea, Uniunea Europeană care, în Adunarea Generală a Națiunilor Unite, la 21 decembrie 2018, a votat, împotriva rezoluției prezentate de Rusia cu privire la "Conservarea și respectarea Tratatului INF", care a fost respinsă cu 46 de voturi, contra 43 și 78 de abțineri. Uniunea Europeană - dintre care 21 din cei 27 de membri fac parte din NATO (asa cum face parte Marea Britanie care părăseste UE) – s-au aliniat complect cu poziția NATO, care la rândul ei, sa aliniat cu cea a Statelor Unite. Deci, în realitate, Uniunea Europeană de asemenea, a dat lumină verde posibilei instalări de noi rachete nucleare SUA în Europa, inclusiv, în Italia. Înca o data, este ignorat avertismentul emis de Președintele Vladimir Putin, în Februarie 2019: “Rusia va fi forțată să creeze și să instaleze sisteme de arme care pot fi folosite, nu numai împotriva teritoriilor din care provine această amenințare directă, dar și împotriva acelor teritorii unde sunt situate centrele de luare a deciziilor, de unde poate veni ordinul de a folosi aceste arme împotriva noastră ". Cu alte cuvinte, în cazul în care Statele Unite instalează rachete nucleare cu rază intermediară, în Europa, destinate Rusiei, Rusia va lansa rachete nucleare destinate teritoriilor europene unde rachetele nord-americane sunt folosite, și în același timp, contra teritoriilor SUA,unde se gasesc  centrele de comandă și control al acestor rachete.

14. Imperiul American Occidental lansează schema de război

Un vast val de tensiuni și conflicte se întinde din Asia Orientală până în Asia Centrală, de la Orientul Mijlociu la Europa, de la Africa la America Latină. «Punctele fierbinți» de-a lungul acestui arc intercontinental - Peninsula Coreeană, Marea Chinei de Sud, Afganistan, Siria, Irak, Iran, Ucraina, Libia, Venezuela și altele – au istorii și caracteristici geopolitice diferite, dar în același timp, sunt legate de un singur factor: strategia cu care Statele Unite ale Americii încearcă să-și mențină poziția de superputere dominantă.

Statele Unite înca sunt principala putere economică din lume, în principal datorită capitalului și mecanismelor care domină piața financiară globală, companiilor multinaționale care exploatează resursele umane și materiale ale fiecărui continent, a înaltei tehnologii și a brevetelor relaționate în posesia lor, a rolului pătrunzător al grupurilor sale de multimedia, care influențează opiniile și gusturile a miliarde de utilizatori la scară planetară.

Cu toate acestea, supremația ei este amenințată de apariția de noi State și de subiecți sociali. Fiind provocata de Rusia, China și alte țări, nu este doar puterea copleșitoare a petrodolarului (moneda de rezervă derivată din vânzarea petrolului), însa hegemonia dolarului el însuși. Valoarea lui, este determinată nu de puterea economică reală a Statelor Unite, dar de faptul că constituie aproape două treimi din rezervele monetare mondiale, și moneda cu care este stabilit prețul petrolului, aurului și a altor materii prime pe piețele mondiale și a marfurilor în general.

Aceasta permite Reservei Federale, Bancii Centrale (care este o bancă privată) să imprime mii de miliarde de dolari, cu care este finanțată colosala datorie publică americană - aproximativ 23 trilioane de dolari - prin achiziționarea de valori mobiliare și titluri emise de Trezorerie. În acest context, decizia luata de Venezuela, în anul 2017, de a elibera prețul petrolului, de dolar, și de a-l lega la yuanul chinez, a provocat un șoc care face sa se cutremure întregul palat imperial bazat pe dolar. Dacă exemplul Venezuelei s-ar extinde, dacă dolarul ar înceta să fie moneda dominantă a comerțului internațional și a rezervelor valutare, o cantitate uriașă de dolari ar fi pusă pe piață, reducând valoarea monedei nord-americane.

Washingtonul priveste cu o preocupare crescînda mai ales, la parteneriatul ruso-chinez: schimburile dintre cele două țări cresc puternic; se maresc în același timp, acordurile de cooperare ruso-chineze, în domeniul energiei, agriculturii, aeronauticii, spațiului și infrastructurii. Furnizarea de gaze rusești către China, prin intermediul noii conducte de gaz Sila Sibiri, începînd din 2019, deschide calea pentru exporturile de energie din Rusia către Orient, în timp ce SUA încearcă să blocheze drumul spre Occident, în directia Europei.

În Orientul Mijlociu, în afara intervenției militare care blocheaza planul SUA/NATO pentru a demola Statul sirian, Rusia folosește instrumente economice, care prevad, în 2017, acorduri cu Iranul pentru construcția infrastructurii feroviare și energetice, inclusiv o conductă de gaz între Iran și India, careia i se opune puternic Statele Unite. Washingtonul, răspunde cu o mișcare anterior convenita cu Israelul: Președintele Trump ataca violent Iranul, acuzându-l de a viola “spiritul“ acordului nuclear de la Teheran, în 2015, cu grupul 5 + 1 (SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, China și Rusia). Cu toate ca propria Agenție Internaționala pentru Energie Atomică a garantat că Iranul respectă acordul, și ca nu încearcă să dezvolte arme nucleare, este redeschisa problema în mod artificial, inițiindu-se un proces periculos, cu rezultate imprevizibile. Atacul Washingtonului este îndreptat nu numai împotriva Iranului, ci împotriva Rusiei, care își reafirmă prezența în Orientul Mijlociu.

"Moscova", scrie The New York Times, - încearcă, prin giganta companie petrolieră de Stat, Rosneft, să câștige influență în locurile în care Statele Unite s-au împiedicat. Eforturile ei se datoresc de asemenea, necesității, deoarece sancțiunile americane și europene au forțat Rosneft să-si găsească noi parteneri și investiții în alte zone, în zonele turbulente în care interesele Statelor Unite sunt în pericol. Cel mai mare pariu pentru Rosneft, este Venezuela. În trei ani, Rusia și Venezuela au furnizat Caracasului, o asistență financiară în valoare totală de 10 miliarde de dolari, ajutând Venezuela să evite neplata, sub greutatea unei datorii de 150 de miliarde de dolari. Rusia folosește din ce în ce mai mult petrolul ca instrument, răspândind influența sa în lume și sfidînd interesele Statelor Unite".

O provocare crescândă pentru interesele Statelor Unite, vine simultan din China. Cel mai mare exportator de bunuri din lume, a urcat, ca produs național brut, la al doilea loc din lume, după Statele Unite, și a înregistrat rate de creștere economică mai înalte decât SUA. Cel mai ambițios proiect, lansat de China în 2013 și în comun cu Rusia, este cel al noului Drum al Matasii: o rețea de transport rutier și feroviar între China și Europa, prin Asia Centrală și de Vest și prin Rusia, aproximativ de-a lungul traseului vechiului Drum al Mătasii. Proiectul, aflat deja în construcție, prevede, împreună cu traseul terestru, o rută maritimă prin Oceanul Indian, Marea Roșie și Marea Mediterană. Pentru infrastructurile rutiere și feroviare, care trebuie să traverseze și să lege mai mult de 60 de țări, sunt așteptate investiții de peste 1 miliard de dolari. Proiectul, care nu include componente militare, nu este pur și simplu economic. În cazul în care ar fi fost realizat în conformitate cu ideea originala, ar remodela arhitectura geopolitică a întregii Eurasii, creând, bazata pe comoditate reciprocă, o nouă rețea de relații economice și politice între Statele continentului.

Impulsul pentru a remodela ordinea economică globală, nu vine numai de la marii protagonisti de Stat, cum ar fi China și Rusia, care doresc o lume care sa nu mai fie unipolară, ci multipolara. Aceste impulsos vin, sub multiple forme și grade de conștiință, de la imensi subiecti sociali, miliarde de ființe umane care, pe fiecare continent, suferă consecințele ordinii economice globale actuale. O globalizare economică centrată în căutarea profitului maxim, care, în timp ce, pe de o parte, distruge granițele, pentru ca, capitalul și producția sa poata sa circule în mod liber, pe de altă parte, stabilește alte granite, invizibile, dar nu mai puțin concrete, care exclud cea mai mare parte a populației de la beneficiile acestei creșteri economice, construite cu resursele umane și materiale din întreaga lume. Acest sistem creează, în lume, o polarizare crescândă între bogăție și sărăcie. Peste 85% din bogăția globală (în termeni de bani și de proprietati) este concentrată în mâinile a 8% din populația adultă a lumii. Restul de 92% au doar 14% din bogăția globală. Peste 3,5 trilioane si jumatate de persoane, reprezentând aproape trei sferturi din populația adultă globală, au un total de mai puțin de 2,5% din bogăția globală.

Mai mult de 2 miliarde de persoane din Africa, Asia și America Latină, în special în zonele rurale, trăiesc în sărăcie sau, cel puțin, în condiții de dificultăți economice grave. Dintre acestea, aproximativ un miliard, se afla în sărăcie extremă, adică, într-o condiție socială caracterizată de malnutriție cronică, situație de igienă și locuințe dezastruoase, incidența crescută a bolilor infecțioase și parazitare, mortalitate ridicată, mai ales, la copii, scurta durata de viata, analfabetism, lipsa puterii decizionale, dependența, marginalizare, vulnerabilitate și nesiguranța constantă. Din satele Africii sub-sahariene până la mahalalele Asiei și Americii Latine, săracii experimenteaza aceeași dramă cauzată de aceleași cauze fundamentale.

Este această ordine economică mondială pe care Statele Unite caută, prin toate mijloacele, sa conserve și sa controleze. Scopul strategic urmărit de Washington este clar: eliminarea oricărui Stat sau mișcări politice/sociale care sa poata dăuna intereselor politice, economice și militare, fundamentale ale Statelor Unite ale Americii, punând în pericol supremația lor. În această strategie, ei sunt susținuți de puterile europene ale NATO și de altele, cum ar fi Israelul și Japonia, care, în ciuda faptului că au contraste de interes cu SUA, se aliniază sub conducerea SUA, atunci când este vorba de apărarea ordinii economice și politice dominate a Occidentului. Ne avînd puterea economică să facă acest lucru, Statele Unite și aliații săi joacă, din ce în ce mai mult cartile de război.

În afară de războaiele respective, Washingtonul conduce din ce în ce mai mult "războaie neconvenționale" prin "operațiuni acoperite", adică, secrete. Se ocupa de acest lucru, Comunitatea de Inteligența/Servicii secrete, formată din 17 organizații federale. În afară de CIA (Agentia Centrala de Inteligenta), există, DIA (Agentia de Inteligenta a Apararii), dar fiecare sector al Forțelor Armate - Armata, Forțele Aeriene, Marina, Corpul de Marines – îsi au propriul lor serviciu secret. Departamentul de Stat și Departamentul pentru Securitate Internă îl au. Printre aceste servicii, în concurență acerbă unele cu altele, în scopul de a obține un sprijin politic și fonduri federale, joacă un rol important, NSA, National Security Agency, specializata în interceptii telefonice și informatice, prin intermediul carora, nu sunt spionati numai dușmanii, dar și prietenii Statelor-Unite, așa cum confirmă prin "datagate" ridicat de dezvăluirile fostului angajat, Edward Snowden.

Activitati pe teren sunt realizate de USSOCOM, Comandamentul Fortelor Speciale, care au zeci de mii de comandouri a celor patru sectoare ale fortelor armate. După cum a rezultat dintr-o investigație a lui Washington Post, forțele operațiunilor speciale sunt instalate în 75 de țări. USSOCOM angajează, în același timp, companii militare private. În zona Comandamentului Central al SUA, care de asemenea cuprinde Irakul și Afganistanul, contractorii Pentagonului sunt mai mult de 150.000. Sunt adăugati cei asumati de alte departamente și de armate aliate, al caror număr este necunoscut, dar, cu siguranță ca este ridicat. Toti aparțin armatei umbră private, care sprijină armata oficială.

La toate acestea se adaugă “armata umanitară“ formată din toate acele „organizații non-guvernamentale“, care, înzestrate cu mijloace uriașe, sunt folosite de CIA și Departamentul de Stat, pentru acțiuni interne de destabilizare în numele “apărarii drepturilor cetățenilor". În același context, se încadrează acțiunea grupului Bilderberg – pe care magistratul Ferdinando Imposimato a denunțat-o ca fiind “unul dintre liderii strategiei de tensiune și masacre“ în Italia - și a lui Open Society  a “investitorului si filantropului George Soros“, creatorul "Revoluțiilor colorate ".

Statele Unite - care din 1945 au provocat cu războaiele și loviturile de stat ale lor, între 20 la 30 de milioane de morti (peste sute de milioane cauzate de efectele indirecte ale unor astfel de acțiuni) - sunt dispuși să facă orice pentru a-si păstra supremația lor militară, pe care își întemeiază imperiul, care se prăbușește cu apariția unei lumi multipolare. În cadrul acestei strategii, deciziile politice sunt luate în primul rând în "Deep State", un centru subteran al adevaratei puteri, deținute de oligarhiile economice, financiare și militare.

GRUPUL DE LUCRU

Francesco Cappello, Giulietto Chiesa, Franco Dinelli, Manlio Dinucci, Berenice Galli, Germana Leoni von Dohnanyi, Jeff Hoffman, Giuseppe Padovano, Marie-Ange Patrizio, Jean Toschi M. Visconti, Luisa Vasconcelos, Fernando Zolli