Contrar la ceea ce se gîndeste, multilateralismul pe care îl promoveaza Europenii nu se opune bilateralismului practicat astăzi de Statele Unite, ci Dreptului internațional. « Forumul privind pacea de la Paris », organizat de președintele Emmanuel Macron, nu a permis să se identifice o metodă de prevenire a conflictelor, ci doar să se încerce să se salveze, ceea ce rămâne din patru secole de hegemonie europeană.
- Forumul privind pacea de la Paris: ca întotdeauna, excelente înscenari și de performanță, ale președintelui Emmanuel Macron, dar pentru ce conținut?
Franța tocmai a organizat la Paris « al II-lea Forum de la Paris privind pacea » [1]. Potrivit președintelui Emmanuel Macron, este vorba despre promovarea multilateralismului pe care omologul său american, președintele Donald Trump, ar fi în curs de al distruge.
Acest lucru este adevărat? Acesta este problema?
Dimpotrivă, faptele ne sugerează că Occidentalii, inclusiv Franța, efectueaza de la destrămarea URSS-ului, acțiuni substanțiale împotriva Dreptului internațional și a Națiunilor Unite; acest Forum nu este decît o ocazie de a salva puterea pe care ei au exercitat-o timp de patru secole, peste restul lumii.
Pentru a înțelege ce se întâmplă, să revenim înapoi:
Președintele Bill Clinton și secretara sa de Stat, Madeleine Albright, au rescris cu răbdare, unul câte unul, toate tipurile de tratate ale ONU, abandonând limbajul Dreptului internațional pentru cel al Dreptului anglo-saxon. Această « modernizare » nu era o simplă traducere. Este, în realitate, aplicarea « doctrinei Korbel », menită să schimbe orice jurisprudență în favoarea anglo-saxonilor. Această strategie a fost urmărită de președintele George Bush Jr. și de secretara sa de Stat, Condoleezza Rice, fiica adoptivă a profesorului Korbel și astfel, sora lui Madeleine Albright [2].
Același Bill Clinton a acceptat un compromis în favoarea Israelului și a facut sa fie validat de Consiliul de securitate. Nu mai vorbim despre un singur Stat în Palestina pe principiul egalitar « Un om, o voce », dar de două, pe modelul bantustanelor apartheidului din Africa de Sud.
Încă sub impulsul președintelui american Bill Clinton, și de asemenea, al Prim-ministrului britanic Tony Blair, Alianța atlantică s-a auto-proclamat « apărătoarea celor persecutați », a condamnat Reaua Serbie, și i-a purtat un « război umanitar » (sic). Moralitatea s-a substituit Dreptului, permițînd NATO-ului să o încalce.
Este același raționament care a fost folosit dupa aceea împotriva Afganistanului, împotriva Irakului, împotriva Libiei și împotriva Siriei. Laura Bush - asigura că trebuia sa fie atacat Afganistanul, pentru că fetițele nu au voie să poarte lac de unghii; Colin Powell - că ar trebui să fie răsturnat președintele Saddam Hussein, pentru că el era implicat în atentatele din 11-Septembrie; Nicolas Sarkozy - că trebuia să fie răsturnat Muamar Kadhafi, pentru că el avea de gând să-și omoare propriul său popor; și Laurent Fabius - că trebuia sa-l alunge pe președintele Bashar el-Assad, pentru că el nu avea « dreptul de a trăi pe Pământ ».
Argumentul umanitar sau utilizarea Drepturilor omului, maschează rau disprețul profund occidental pentru Omenire și Drepturile omului. Trebuie amintit că Declarația universală a Drepturilor omului recunoaște o ierarhie între ele [3]. Aceasta afirmă că cele trei drepturi principale sunt « viața, libertatea și securitatea persoanei » (articolul 3). Prin urmare, ea plasează ca prima aplicare concretă, lupta împotriva sclaviei (articolul 4) și numai după, lupta împotriva torturii (articolul 5). Dar, Occidentalii au restaurat sclavajul în Libia, și sprijină State sclavagiste ca Arabia Saudită. Ei au, de asemenea, cea mai rau bilant de tortură, dacă ne amintim de cele 80.000 de persoane răpite și torturate de către US Navy, pe vapoare staționate în apele internaționale, la începutul acestui secol XXI [4].
Retorica umanitară, « dreptul de hommism », amintește de modul în care Regatul Unit a atacat Imperiul Otoman, în mod pretins, pentru a salva grecii de opresiunea lui, în realitate pentru a controla țara lor: Londra a invitat St. Petersburg și Paris să recunoască independența Greciei în 1827, și apoi, pe baza acestei recunoașteri și încălcând regulile Congresului de la Viena, a organizat un război care a devenit « legitim » împotriva Constantinopolului, pentru a realiza această « independență »: menținînd mereu aparențele respectului fata de Drept, atunci când îl încalcă!
De la războiul NATO împotriva Iugoslaviei, ONU s-a stins treptat. NATO nu mai are nimic de-a face cu ceea ce gîndesc Consiliul de securitate și Adunarea generală. În câțiva ani, încălcând Carta, « forțele de interpoziție » ale ONU, au devenit «forțele de menținere a păcii ». Nu mai este vorba de a supraveghea aplicarea unui armistițiu între beligeranți, ci de a impune o soluție beligeranților – mai rău încă, uneori între partidele politice din aceeași țară. Și, până în prezent, NATO este singura alianță militară care a fost invitată să « mențină pacea».
Administrația ONU ea însăși, a trecut de la slujirea membrilor săi, la cea a NATO-ului. Astfel, ea l-a putut vedea pe Directorul său al Afacerilor politice, Jeffrey Feltman, promovînd un plan de capitulare necondiționată a Republicii Arabe siriene, în loc să lucreze pentru pace [5].
Membrii occidentali ai Consiliului de securitate se numesc pe ei însisi Protectori ai Dreptului internațional, dar departe de a da exemplul, ei își exprimă fără rușine disprețul lor pentru acest Drept care le este nefavorabil. Astfel, Regatul Unit care tocmai și-a declarat suveranitatea asupra insulelor Chagos, dintre care baza de la Diego Garcia, în pofida recursului locuitorilor legitimi, a opiniei Curții Internaționale de Justiție și a somației Adunării generale [6].
Dreptul internațional actual îsi are originea în Conferința de la Haga din 1899. Convocată de țarul Nicolae al II-lea, ea a reunit diferite competențe ale epocii, pentru a lua în considerare un tratat de dezarmare. Dar, Francezul Léon Bourgeois, a propus soluționarea diferențelor dintre State prin înființarea unei camere de arbitraj; singura modalitate de a preveni războaiele, era de a găsi aranjamente care să respecte interesele părților, așa se face între indivizi civilizați. Spre deosebire de un tribunal, nu este necesară o cameră de arbitraj. Ea este competenta numai dacă ambele părți o recunosc în pralabil ca atare.
Această Cameră de arbitraj a fost încorporată în Societatea Națiunilor (SDN) și apoi la ONU. Încă există și funcționează bine, așa arată actuala procedură privind soluționarea conflictului din Marea Azov dintre Ucraina și Rusia.
Treptat SDN, și apoi ONU au fost formate. Contrar credinței populare, eșecul Societatii Națiunilor nu este imputabil regimurilor imperiale japoneze, fascismului italian și nazismului german, ci refuzului Statelor Unite de a sta acolo, și refuzul Imperiului britanic de a recunoaște egalitatea popoarelor ( în ciuda propunerii japoneze sprijinita de Leon Bourgeois).
De exemplu, abandonarea Dreptului internațional a fost împinsă un pas mai departe, cu reforma Organizației pentru interzicerea armelor chimice (OIAC) propusă de Franța [7]. De acum încolo, într-o aparentă « îngrijorare privind eficiența », deciziile vor fi luate cu majoritate simplă, iar Organizația va putea identifica vinovații, în urma investigațiilor sale tehnice.
Însa, OIAC era inițial o agenție tehnică însarcinată cu verificarea respectului de către semnatarii Tratatului de interzicere a armelor chimice. Ea are puterea de a investiga în conformitate cu proceduri foarte stricte, aprobate de toți semnatarii, și de a stabili faptele pentru adunarea semnatarilor în judecata. În dreptul penal, nicio țară din lume nu acceptă că ofițerii de poliție sa fie stabiliți ca judecători și călăi care, singuri, ei investighează, desemnează vinovații și îi pedepsesc. Cu toate acestea, este exact aceasta putere aberantă pe care reforma franceză o dă OIAC-ului. Și întrucât aceeași reformă validează deciziile cu majoritate simplă a semnatarilor Tratatului, această agenție devine un instrument al politicii occidentale.
De mai mulți ani deja, Occidentalii au retras toate referintele la Dreptul internațional în declarațiile și comunicatele lor. Dimpotrivă, ele se exprima în favoarea « multilateralismului bazat pe reguli ». Ce reguli? Cele ale celor mai puternici.
Mai mult decât atât, acest al doilea Forum privind pacea (si nu pentru pace) nu a făcut o rețetă. Ei erau de doua ori mai putini sefi de Stat și de guvern pentru a participa, decît la prima sa ediție [8].
Traducere
Light Journalist
Light Journalist
[1] Paris Peace Forum, site officiel.
[2] « La fulgurante intégration de Condoleezza Rice », par Arthur Lepic, Paul Labarique, Réseau Voltaire, 8 février 2005.
[3] “Teoria și practica Drepturilor omului”, de Thierry Meyssan, Traduction Light Journalist, Reţeaua Voltaire, 1 octombrie 2019.
[4] « 17 prisons secrètes ont déjà remplacé Guantanamo », Réseau Voltaire, 3 juin 2008. « Le secret de Guantánamo », par Thierry Meyssan, Оdnako (Russie) , Réseau Voltaire, 28 octobre 2009.
[5] « L’Allemagne et l’Onu contre la Syrie », par Thierry Meyssan, Al-Watan (Syrie) , Réseau Voltaire, 28 janvier 2016.
[6] « Le Royaume-Uni défie l’AG de l’Onu et son tribunal », Réseau Voltaire, 23 novembre 2019.
[7] « La France propose de changer les statuts de l’OIAC », Réseau Voltaire, 6 mai 2018.
[8] « Emmanuel Macron au Forum de Paris sur la Paix », par Emmanuel Macron, Réseau Voltaire, 12 novembre 2019.
No comments:
Post a Comment